Prin noua subtila nouă traducere semnată de Marin Mălaicu-Hondrari a memoriilor lui Mario Vargas Llosa “ Humanitas Fiction” duce mai departe efortul impresionant de conturare al portretului unei întregi opere. Căci “ Peştele în apă” este unul dintre acele texte ale veacului XX în care literatura şi reflecţia în marginea unui destin devin una. Oglinda în care Llosa se proiectează este una a posterităţii. Campania prezidenţială ce duce la înfrângerea electorală din 1990 este ocazia de a evoca anii săi de educaţie şi de formare, privind, temerar, în inima răului politic ce macină patria sa.
În centrul acestei monumentale cărţi se află patria de care Llosa se poate îndepărta, dar nu se poate despărţi. Peru este lichidul amniotic în care este cufundată literatura sa. Umbra ţării sale se află, mereu, în adâncul unui text care, universal prin polifonia sa, nu încetează să participe la conturarea unei identităţi peruane .
Cetăţean al lumii, Llosa este marcat de ereditatea pe care nu o poate exorciza. “ Peştele în apă” este cronica acestei tentative ratate de împăcare cu patria sa. Ivită din dragostea lucidă ce caută speranţa în pofida disperării colective, angajarea sa politică se va încheia o dată cu victoria lui Alberto Fujimori. Revenirea spre text este revenirea spre unicul ţărm spre care un scriitor poate să privească, cel de cuvinte şi de pauze al imaginaţiei sale eliberate.
Peru
Cronica lui Llosa îmbrăţişează educaţia unui scriitor şi căutările unui om politic care, asemeni lui Vaclav Havel în Europa Centrală, este animat de un etos al umanismului liberal. Cele două linii narative curg, simfonic, una alături de cealaltă, iar timbrul cărţii se naşte din conversaţia, tainică şi lucidă, dintre trecutul ce duce spre anul 1958, ( anul plecării spre Europa ) şi prezentul ce are în alegerile prezidenţiale capătul său de drum.
Peru, patria pe care o invocă, uneşte cele două maluri ale fluviului de text. Peru este, înainte de toate, acest timp din care vine Llosa însuşi, acel timp din care se naşte materia literaturii sale: un Peru delicat şi straniu, un Peru al tatălui cu care împăcarea pare să fie imposibilă şi un Peru al bunicului matern care se stinge stingher şi abandonat. Este un Peru în al cărui adânc palpită vocile pe care Llosa le va trezi, în paginile sale. Între dublul fantasmatic al ficţiunii şi ancora biografică relaţia este întemeiată pe transfigurare şi pe insolitare: viaţa unui scriitor nu trece în operă, asemeni unui clişeu fotografic.
Anul 1958 este pragul în faţa căruia Llosa se va opri: educaţia sa de scriitor înseamnă despărţirea de patrie, în căutarea acelei Europe care îi va fi un spaţiu de elecţiune. Identitatea lui Llosa se va făuri prin conversaţia dintre limbi şi tradiţii. Refuzul provincialismului apter este opţiunea centrală a esteticii sale. Ficţiunile sale nu vor servi cauze sau ideologii. Emancipate de dogmă, ele vor întruchipa vitalitatea însăşi a imaginaţiei eliberate.
Fiu rătăcitor, fiu care revine în patrie , dar care nu poate exista decât în simbioză cu alegerea unei continue expatrieri, Llosa este un liberal a cărui viziune se naşte prin respingerea totalitarismului şi a etatismului. Llosa se desparte de contemporanii săi prin cultivarea libertăţii ca valoare supremă: politica la care va visa va fi una croită la scară umană.
Iar cartea sa de memorii este povestea acestei reîntoarceri în patrie, cu gândul la un bine comun care să devină temelie pentru viitor. Llosa nu este, spre deosebire de atâţia alţi intelectuali latino- americani, un posedat al utopiei. Dimpotrivă : ceea ce impresionează în acţiunea sa politică este preţuirea pentru autonomia omului chemat să aleagă. Răbdarea cu care Llosa vorbeşte cu cei din jurul său contrastează cu nerăbdarea fanatică a revoluţionarului: acolo unde radicalismul preferă monomania, Llosa explorează spaţiul compromisului şi al moderaţiei.
“ Peştele în apă” este romanul documentar în ale cărui pagini se simte vibraţia răului peruan însuşi: un rău ubicuu şi tenace, un rău care adună,în curgerea sa, demagogie, corupţie, etatism, sărăcie şi terorism, un rău care evacuează din vieţile oamenilor demnitatea şi le oferă doar un drum al dezamăgirii şi al urii. Acesta este răul pe care Llosa îl înfruntă. Şi acesta este răul care îl va copleşi şi îl va învinge.
Memorabilă şi sobră, cronica lui Llosa este cronica revelaţiei puterii răului politic de a contamina o întreagă comunitate. Speranţa libertăţii este plasată în patul procustian al unei realităţi fetide. Liberalismul lui Llosa este tentativa, nobilă şi disperată, de a mai salva ceva din demnitatea unei naţiuni. Între partidul-stat şi teroriştii maoişti sau marxişti, Llosa trasează o cale a libertăţii politice şi a economiei eliberate de povara etatismului. Anul 1990 este anul unei alegeri: înfrângerea la urne este înfrângerea unui întreg viitor.
În romanul politic al lui Llosa chipul celui care va deveni preşedinte şi dictator se distinge, enigmatic, ca o întruchipare doar aparent mediocră a acestui rău peruan. Alberto Fujimori este imaginea populismului proteic: Fujimori, fiul de emigranţi japonezi, cheamă la luptă naţiunea împotriva politicii rapace a scriitorului “ elitist” şi “pornograf”. Inginerul agronom este cel în spatele căruia se adună energiile unui stat ce va alege, în cele din urmă, instrumentele dictaturii.
Se simte în tonul de final al cronicii memorialistice a lui Llosa un timbru de detaşare lucidă şi nostalgică. La douăzeci de ani de la plecarea spre Europa, Llosa se desparte, din nou, de patria sa. Niciodată, de acum înainte, el nu va mai ceda tentaţiei politice: “Peştele în apă” este epitaful aşezat pe lespedea acestei vieţi.
Iar în clipa în care fiica lui Alberto Fujimori devine ea însăşi preşedintă istoria însăşi scrie un post-scriptum al poveştii lui Llosa. Tenacitatea demagogiei este parte din răul pe care America Latină nu îl poate exorciza: liberalismul stenic al lui Llosa este imaginea unei speranţe care nu s-a putut împlini.
