Ne plac poveștile. De când ne naștem ne place să ascultăm povești. Inventate, adevărate, nu contează. Povesti să fie! Iar ficțiunea provine tot din dorința omului de a asculta povești. La început, povestitorii le improvizau, mai târziu le-au elaborat. Literatura, cinematografia, teatrul sunt de fapt sursele de povești inventate ale ficțiunii”.
Dar, așa cum în cinematografie sau teatru există și spectacole bazate pe întâmplări adevărate, în literatura există o formă bazată pe fapte autentice, numită literatură memorialistică. Mă pasionează jurnalele și scrisorile, mi se pare că cel care se destăinuie în ele este mai autentic decât cel care scrie o poveste inventată.
Interesul pe care-l prezintă cărțile de memorii depinde, evident, de faima autorului. Există memoriile clasice, ale unor monștri sacri, ca cele ale lui Tolstoi, Delacroix, Charlie Chaplin, Yehudi Menuhin, André Gide, Simone Signoret, Philippe Noiret și altele, care se citesc cu plăcere. La Tolstoi m-a fascinat răbdarea cu care își nota amănuntele vieții cotidiene și tonul lui sfătos. De la Delacroix am reținut o învățătură de o mare generozitate sufletească, pe care am încercat s-o aplic: „Poartă-te cu fiecare prieten potrivit temperamentului acestuia, încercând să-ți ignori, pe cât posibil, propriul temperament.” André Gide m-a impresionat cu superba lui limbă franceză literară, cu folosirea elocventă a verbelor la perfectul simplu, cu muzicalitatea scriiturii si cu profunzimea ideilor.
Desigur, la toate aceste personalități am găsit interesante nu numai ideile, ci și amănuntele privind societatea pe care o frecventau, gusturile lor artistice, micile insuccese, tot ce era legat de cotidianul invizibil în manifestările artistice care le-au adus faima.
De- a lungul vieții m-am delectat însă și cu alt gen de memorii: la Montreal aveam în vecinătate o bibliotecă cu traducerile în franceză ale memoriilor deținuților din lagărele staliniste siberiene. Din ele am aflat de amploarea rezistenței fizice a torturaților datorată forței spirituale. Pe lângă frig, foame și brutalități corporale, una din torturile greu de îndurat era nedormitul. Deținuții erau obligați să stea zile întregi în picioare, interzicându-li-se dormitul. Singurul mod de a supraviețui acestor torturi era cel de a recita poezii în gând. Oamenii au trăit din poezie, au mărturisit-o deținuți politici din România, exemplul găsindu-se poate în cel mai fascinant jurnal al secolului 20, Jurnalul Fericirii de N. Steinhardt.
Tot în epoca Montreal am citit un jurnal al unui tânăr bolnav de cancer terminal. Mărturisirile lui nu erau descriptive, cum s-ar putea crede. Nu. El nu vorbea despre boală, ci despre cauza care i-ar fi declanșat cancerul, lipsa iubirii materne. O acuza pe mama lui pentru cancerul care-i lua zilele. A fost o lectură grea și m-am întrebat dacă nu cumva propria ură i-a scurtat viața, sau dacă, boala a fost cea i-a provocat puternicul resentiment contra mamei.
Dar și epistolele m-au fascinat la fel de mult ca si memoriile. Cine n-a citit încă “Epistolarul” sau “Jurnalul de la Păltiniș”, ambele cărți acoperind perioada de ucenicie a lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu lângă filozoful C. Noica la Păltiniș, are cu ce se delecta lecturând cele două cărți! Iar scrisorile dintre Geo Bogza și tânărul M. Blecher, internat în spital cu o boală ce-l va răpi în puterea vârstei și a talentului, sunt cutremurătoare.
O altă corespondență care m-a cucerit, deși se referă în mare măsură la enumerarea cărților pe care si le trimiteau unul altuia, a fost cea dintre N. Steinhardt și Virgil Ierunca. Titlul cărții, Dumnezeu, în care spui că nu crezi, este un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt.
Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a transportat în lumea știută de mine din povestirile prietenului său de o viață, Mircea Șeptilici. Cartea lui Sebastian a avut un mare ecou internațional.
Tot pe nerăsuflate am parcurs volumele jurnalului Monicăi Lovinescu, căci trăisem epoca în care, împreuna cu Virgil Ierunca, și el autor al unui jurnal, transmiteau emisiunile radiofonice “Teze și Antiteze la Paris” la “Europa Liberă”.
Lista autorilor de memorii sau scrisori pe care le-am citit e bogată, iar scrisorile dintre Matei Călinescu și prietenul său Ion Vianu, sunt nu numai bogate în idei și sentimente, dar constituie documentul istoric al :dialogului acestor doi intelectuali ajunși – din România comunistă în occident, unde și-au putut exprima, nesupravegheați de securitate, ideile.
Nu mă atrag memoriile vedetelor lansate de mass-media ca literatură de scandal, dar nu le ocolesc pe cele ale unor personalități interesante din lumea artistică, politică, științifică. Amănuntele vieții private, deși oportune în memorii, fac notă discordantă în articole sau eseuri.
Ne fascinează literatura memorialistică pentru că, fiindu-ne permis să pătrundem în intimitatea marilor personalități, ni se oferă cheia misterelor care au determinat faptul că acești oameni, cu care suntem tentați să ne identificăm, au fost, totuși, atât de diferiți de noi!
