(fragment din volumul „Femeia-valiză”)
„Tot ce e aproape devine îndepărtat”
„Alles Nähe wird fern”
Johann Wolfgang von Goethe
Ne-am amintit de vremurile copilăriei când am intrat în magazinul sătesc. E tot acolo. Ce se găsea în 1983 în magazinul sătesc ”Universal” de la Tescani: cuie de draniță, gumari, felinare, coase, stambă metraj, genți de vinilin, borcane cu magiun de pere, opinci de cauciuc, rahat la kilogram, Cico, basmale înflorate, fuste de tergal, castraveți în oțet, lumânări de parafină, oglinzi înrămate, galoși, săpun ”Cheia”, chiloți tetra, rechizite școlare, bocanci cu ținte. Printre ele, într-un colț, pe un raft între câteva cărți prăfuite se afla Kant „Critica rațiunii pure”, tradusă de Eminescu. Am și azi cartea în bibliotecă. Acum în magazin am dat tot peste un bricabrac funambulesc și peste un vânzător vorbăreț. Apoi am mâncat fragi sălbatici, ție nu-ti plăceau deloc, îți produceau o alergie, te înroșeai toată. Ca părul Anei, o mai știi? Jacaranda e un arbore violet pe care mi-l imaginez cu plăcere, poate că exista și lângă Melcul de la Tescani, doar că atunci nu-l vedeam. Tu spuneai că unui dintre plopii de pe Drumul cu Plopi este de fapt un Jacaranda.
- Care Ana? Cea cu părul roșu?
- Da, ea.
- Păi ea nu mai trăiește de mult, ne-a lămurit vânzătorul de bricabracuri.
Am simțit că mă părăsesc puterile. Abia o văzusem la conac, ne-a primit cu părul alb și zâmbetul pe buze, parcă nu trecuseră atâția ani de când ne salva de furia bucătăresei care își apăra cu strășnicie cămara cu bunătăți. Cele mai frumoase mere zemoase, noi le mâncam, alții le pictau.
Ție îți plăcea să stai în biblioteca lui Dumitru. O scară îngustă și întunecoasă ducea sus la cărțile vechi și la discurile cu muzica divină care inunda tot parcul. Acolo l-ai ascultat pentru prima oară pe Glenn Gould cu Goldberg Variations. Respirai încet să nu-l tulburi, închideai ochii, cumva știam asta. Dacă ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii, așa ne-ai spus atunci. Deschide ochii. Orele zilei se numeau livada, melcul, drumul cu plopi, Tazlăul, Merăria, badminton, cabana, bucătăreasa, masa de ping-pong, portretul Marucăi, atelierul lui Bernea, pianul lui Enescu, covorul pe care am stat cu toții, Max și Moriț, câinii de care tu fugeai, barza salvată, sau așa credeam noi copiii care o căram de colo-acolo într-o cutie, stelele căzătoare în noaptea neagră și toate dorințele puse atunci.
Nu se poate să nu rămână nimic din toată frumusețea acelor clipe, le știi, le-ai trăit, balul se termină, luminile se sting, conțineau stingerea încă de la început. Unde se duc cei care se duc? Și din zbaterea lor ce rămâne? Presimt că întunericul face pace cu taina. Când pleacă, ei pleacă fără cuvinte, rămân doar încrâncenările pe care cuvântul le produce. Tihna ultimei zile calde în așteptarea ploilor reci care bat în geamurile cafenelelor. Când erai iubită era cald și fum și gol și zi și noapte, nu le simțeai, acum e doar gol și rece și curent pe sub ușile care se deschid degeaba, iar tu aștepți cu răbdare. Păi ce așteptare mai este și asta dacă o faci cu răbdare, nu înțeleg, dar nu e treaba mea. Emilia m-a rugat să-ți spun că are nevoie de sfatul tău, nu știe cum să-și scurteze un pic rochia, rochia e ca viața ei, a ta, a noastră, ca un vin bun băut odată împreună pe țărmul mării Libiei în Creta. Nu mai trăi viața așa! Oricum se duce, trece, iar tu, care crezi că stai bine înfiptă pe un mal, de fapt pleci și tu.
Pleci stând și așteptând.
