Pentru mine, 2016 a fost un an bun de lectură. Chiar foarte bun – în continuarea fericită a unui 2015 în care mi-am arătat cum se poate converti cu folos, în timp de calitate, un timp altfel irosit în tot felul de investiții inutile.
Am citit mult și acest fapt m-a ajutat să gîndesc mai limpede și, sper, mai nuanțat. Cu fiecare carte pe care am dus-o la bun sfîrșit sau pe care măcar am deschis-o și am stat în ea fie și doar pentru cîteva zeci de pagini, cred că mi-am făcut cîte un dar prețios.
E final de an – dar nu vreau să fac un top al cărților citite anul acesta, ci o listă sumară cu cîteva titluri de literatură de ficțiune care mi-au plăcut. Voi pune în înșiruirea de mai jos cărțile pe care le-am citit sau recitit în 2016; ceea ce nu înseamnă că, în mod obligatoriu, toate cărțile au fost publicate în acest an – deși, majoritatea, da.
Mai întîi, ca admirator de cursă lungă al lui J. Franzen, să punctez, încă o dată, că avem în românește (via Polirom & Iulia Gorzo) o nebunie de carte, o splendidă instalație culturală – ”Puritate”. Am citit cartea aceasta, acum vreo jumătate de an, în transă – și nu e chiar o exagerare această formulare. Franzen e născut în 1959, are, deci, 57 de ani – și, foarte probabil, mai multe cărți uriașe în față de scris. Sau poate doar una singură – cea pe care, sînt convins că în sinea sa și-o dorește cel mai mult, anume, Romanul, cartea supremă a Statelor Unite, cartea care să prindă perfect duhul acestor ultime decenii din SUA.
Apoi, tot via Polirom, avem, cred, unul dintre marile romane scrise de autori români din ultimii ani: este vorba despre ”Sărbătoarea corturilor”, supercartea publicată anul acesta de Ioan T. Morar. Este o carte cu o poveste ținută impecabil în mînă de autorul ei, cu o intrigă care se pretează ușor și la o partitură cinematografică, cu cîteva personaje cu adevărat memorabile și foarte fin lucrate. Dar mai ales este o carte care stă – și o face foarte bine, căci stă foarte firesc – în aerul rarefiat al unor mari mize: credință, tribulații ale conștiinței, rătăcire, salvare. Știam de mulți ani de ideea acestei cărți, am fost unul dintre martorii privilegiați ai creșterii acestei cărți, m-am bucurat enorm că a apărut și mă bucură succesul, de la lună la lună, tot mai mare de public și de receptare pe care îl înregistrează romanul domnului Morar. Este loc de și mai mult – și aceasta se va întîmpla, pentru că ”Sărbătoarea corturilor” merită foarte multe(e) și din partea cititorilor.
Am avut anul acesta de mai multe ori discuții – cele mai multe private – legate de ”romanul” anilor 70-80. Nu cred nici acum, la finele a mai bine de două decenii și jumătate de la căderea comunismului, că lucrurile sînt perfect tranșate în această privință; cred, în plus, că este cuminte să avem răbdare și, dacă va fi să fie, să nu rămînem suprinși dacă vom mai avea în viitorul nu foarte îndepărtat cărți mari despre această perioadă. Avem, pe de altă parte, cel puțin două candidaturi solide în această privință – și ambele au legătură cu 2016.
Primul caz: o reeditare. Chiar ceva mai mult decît atît, dacă am înțeles bine: o reeditare cu ceva upgradări. Este vorba despre ”Muzici și faze”, romanul (singurul de pînă acum) al lui Ovidiu Verdeș. Ediția cea mai recentă a acestui roman care duduie de autenticitate (și de limbaj, și de atmosferă) este datorată tot Poliromului.
Tot aici, la o altă carte marca Polirom, am fost bucuros să îmi petrec cîteva ceasuri bune, inclusiv sub umbrela delicată a nostalgiei, cu cel mai recent roman al lui Radu Pavel Gheo, ”Disco Titanic”. Cel mai recent și cred că și cel mai bun roman al lui Radu Pavel Gheo, un geamăn foarte reușit, poate ceva mai solid, mai consistent, mai robust decît un alt roman excelent al aceluiași autor, ”Noapte bună, copii!”. În privința recuperării – prin literatură – a anilor 80, ”Muzici și faze” survolează atmosfera realistă și magică a Bucureștiului acelor ani, în vreme ce ”Disco Titanic” e despre Banatul anilo 80 mai ales (dar merge si dincolo de Revoluție, pe cîteva zeci bune de pagini; dincoace, mai corect spus, adică după decembrie 1989), un Banat cu prelungirea sa – pe undeva firească pentru cei care cunosc zona – ”la sârbi” (generic vorbind, căci în roman nu este vorba exact de ceea ce azi se înțelege, în sens etnic, prin ”sârbi”).
Anthony Doerr a avut, așa-zicînd, un momentum obiectiv la intrarea pe piața de carte de la noi: la foarte scurt timp după ce a luat Premiul Pullitzer pe 2015, am și avut ediția în limba română a acestei cărți. Acest bonus de prestigiu cu care a venit romanul scriitorului amernican – ”Toată lumina pe care nu o putem vedea” – poate fi luat în seamă drept condiție necesară, dar nu și suficientă pentru succesul extraordinar la publicul românesc – deopotrivă de casă și de critică -, unul atît de semnficativ încît romanul lui Doerr a fost, pe bună dreptate, una dintre cele mai răsfățate cărți ale anului pe piața noastră editorială. Mai mult decît Pullitzer-ul cu care a venit împodobit la noi – sînt și alte cărți, unele în mod sigur mai premiate decît aceasta, care sînt însă departe de ”Toată lumina…” în privința succesului – ”Toată lumină pe care nu o putem vedea” a venit ca o carte impecabil scrisă pentru vremurile alerte pe care le trăim: cu poveste extraordinară, cu frază scurtă, simplu scrisă (dar, atenție, nu e o carte simplă!), cu intrigă, cu etică, cu parabole, cu miez. Dacă scriitorii de la noi ar vrea să învețe direct din cărți cum se scriu cărți foarte bune, aceasta a lui Doerr este, cred, un material de studiu excelent. M-am bucurat să citesc această carte și să spun și altora despre ea.
Despre următoarea carte, ”Der Spiegel” a scris că ”este cel mai bun roman al autoarei”. Este un roman, un mare roman – titlul său este ”Durere”. Al unei mari scriitoare, după părerea mea cea mai mare scriitoare în viață din Israel, Zeruya Shalev. Este un roman despre ”mușchii sufletului” – despre ce anume îi face pe aceștia puternici, despre cum se atrofiază, despre iubire, despre splendoarea iubirii, dar și despre umbrele acesteia. ”Durere” este numele de cod cu care este salvat în telefon numărul unui iubit din tinerețe al unei femei, un iubit care revine după cîteva decenii în viața acesteia, pe un cîmp al dragostei care arată mult altfel decît era sau părea a fi amenajat acesta în trecutul idealizat. ”Durere” este și prima carte în care, sublimat desigur, Zeruya Shalev face referire la teribilul său accident, cît se poate de real, provocat de o mînă teroristă, un accident cu multe urmări dureroase pentru uluitoarea scriitoare din Israel. ”Durere” e un roman mare, dar nu aș îndrăzni să spun despre el că este ”cel mai bun” al Zeruy Shalev. După ce l-am terminat pe acesta am revenit la alte două romane ale ei, de asemenea traduse în românește – ”Thera” și ”Fărîme de viață”. Sînt așa de bune încît nu vreau să le pun într-o ierarhie.
„Deşi Soloviov continua să îi povestească despre toate, cu timpul nu mai reuşea să se ducă des la ea, viaţa lui devenind mai bogată în evenimente. Îl sufoca preaplinul ei şi neputinţa de a vorbi despre tot ce i se poate întîmpla. Simţindu-se dator faţă de mama lui, încerca să-i povestească măcar ce era mai important, dar, şi în privinţa asta, datoria faţă de ea creştea cu o viteză incredibilă. Înţelegea în deznădejdea lui că era în pierdere. -Viaţa nu se poate povesti, mamă, şoptise el odată şi-l podidise plînsul.De atunci, nu i-a mai povestit nimic. S-a mîngîiat cu gîndul că oricum ea ştia totul.”. Citatul – unul care îmi place foarte mult, unul pe care l-am însemnat imediat cu roșu în carte în timp ce o citeam, cu gîndul de a-l folosi negreșit – este din ”Soloviov și Larionov”, roman scris de Evgheni Vodolazkin. În românește, este a doua carte a acestui uriaș scriitor rus. Cronologic, ea apare în premieră înaintea primeia dintre cărțile publicate de acesta la noi – ”Laur”, fără discuție unul dintre romanele străine cele mai bine primite de cultura română în ultimii 5-10 ani. Cine e curios să vadă de unde vine magia din ”Laur” poate face un ”cantonament” de vîrf cu ”Soloviov și Larionov”. Și aici, ca și – mai ales poate – în ”Laur”, Vodolazkin știe că ”viața nu se poate povesti, mamă, șoptise el odată, și-l podidise plînsul”. Și, în ciuda acestui fapt, împotriva parcă a acestei limite, Vodolazkin alege să scrie despre viață, despre suflet. Așa cum nu cred că o fac mulți scriitori în lume la ora actuală…
Pe Vlad Zografi îl știți, poate, ca dramaturg de excepție. Sau ca om de bază la Humanitas, acolo unde dirijează o strălucitoare colecție de carte de știință, cu zeci de titluri care mai de care mai ispititoare. Sau, în ultima vreme mai ales, ca publicist redutabil – textele sale de pe Contributors sînt printre cele mai citite și pe bună dreptate. Este probabil să îl știți și ca eseist de mare forță și finețe. ”Efectele secundare ale vieții” este un roman – și, totodată, cea mai recentă carte a lui Vlad Zografi. Pentru mine, ea e echivalentă unei revelații literare. Despre ea, Ioana Pârvulescu notează că e indicat să ”nu citiți această carte, ci ascultați-o așa cum se ascultă muzica; este o simfonie contemporană.”. Iar această calitate este doar una dintre multele ei virtuți. Voi reveni cu un text separat despre acest roman; pînă atunci, căutați-o sau, dacă vă iese în cale, este foarte profitabil să nu o ocoliți. Nu are sens să vă refuzați întâlnirea cu o întrupare literară de gală!
” Nu a trebuit să merg prea departe. Aproape toată povestea care este în această carte este povestea vieţii mele. Chiar şi sinuciderea lui Miha, eroul: aceasta s-a întîmplat cu adevărat, într-un loc învecinat cu al mea. Este despre cercul meu apropiat de cunoscuţi, este, în foarte măsură o carte despre mine şi despre viaţa mea. Iar la baza acestui roman a fost o povestire. Care se numea chiar „Şatra verde”. Foarte repede, am înţeles că voi construi mult în jurul lui: cum o floare se deschide, petală cu petală. Tehnic vorbind, acesta a fost scopul meu: am vrut să compun acest roman din mai multe povestiri, iar fiecare dintre aceste povestiri să poată exista şi separat. Ca şi cum ai putea să le şi publici separat, să existe de sine stătătoare. Şi aceasta aproape că mi-a ieşit. Aproape, repet!”, așa mi-a spus autoarea romanului, într-un dialog adorabil pe care l-am avut, față în față în această toamnă blîndă și, îmi place să cred, bună cu multe cărți. Autoarea: Ludmila Ulițkaia. Romanul: ”Imago”. O demonstrație de forță, de precizie și concizie, de artă de a scrie pe care mare scriitoare din Rusia ne-a oferit-o cu grație. Un roman despre care, în diverse ocazii prilejuite de popularizarea acestei cărți, Ludmila Ulițkia a vorbit de fiecare dată cu multă trandrețe. Nu e o carte de luat ușor în piept; dar efortul pe care îl pretinde este cu asupra de măsură răsplătit.
Îmi plac enorm și savurez de fiecare dată ”ciorchinii” de frază barocă pe care îi pune în pagină pesemne cel mai mares scriitor spaniol în viață. Unul dintre acei autori care – asemenea lui Peixoto, portughezul despre care am scris un text oarecum melancolic – au o cotă de piață la noi sub ceea ce sînt ei cu adevărat și sub ceea ce merită cu adevărat. Cel mai mare scriitor spaniol în viața este (cred) Javier Marias. În orice caz, este de departe favoritul meu numărul 1. Avem mai multe dintre titlurile lui în românește – publicate la cel puțin trei edituri, după știința mea. Și, de foarte puțin timp, avem și volumul care întregește uluitoarea sa trilogie, ”Chipul tău, mâine”. Acum, în 2016, în toamnă avem, în sfîrșit, tradus și volumul al treilea, ”Venin și umbră și adio”. Toate trei la Polirom. A propos de fraza-ciorchine bine copt, iată doar spre degustare: ”suferă de oroare narativă, asta a fost expresia pe care ai folosit-o, dacă îmi aduc bine aminte, sau silă narativă. Se tem că finalul o să mîzgălească și-o să condiționeze totul, un episod tardiv sau final o să-și aștearnă umbra peste ce s-a petrecut înainte, acoperind și anulînd totul: să nu se spună cumva că n-am întins o mînă, că nu mi-am riscat viața pentru alții sau nu m-am sacrificat pentru ai mei, se gîndesc în clipele cele mai absurde, cînd nu e nimeni care să-i vadă sau cei care-i văd o să moară, începînd cu ei înșiși. Să nu se ducă vestea că am fost un laș, un om fără suflet, un stricat, un asasin, se gîndesc simțindu-se sub lumina reflectoarelor, cînd nimeni nu pune de fapt reflectoarele pe ei și nici n-o să vorbească vreodată despre ei, fiindcă sînt niște ființe fără importanță. Vor fi vii anonomi și morți anonimi.”. Ei? Să scrii așa și să poți să duci această cadență a consistenței sute, de fapt în toate cele trei volume în peste o mie și mai bine de pagini, nu-i așa că e ieșit din comun?
Reîntorcîndu-mă la pasajele introductive: cele 10 titluri survolate aici alcătuiesc (doar) o listă. Nici măcar una completă – pe măsură ce înaintam în acest text am descoperit și alte titluri de non-ficțiune care au lăsat urme durabile și plăcute în mine. O listă, așadar; în nici un caz, un top.
Voi reveni, curînd, și cu 10 titluri din zona de non-fiction, una foarte generoasă în 2016 – și pentru piața noastră editorială, și pentru cititorii. Deci, și pentru mine J
