Dialog exlcusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu-Ludmila ULIŢKAIA
Există o vîrstă potrivită pentru a scrie proză de calitate sau o vîrstă mai potrivită decît altele pentru a scrie proză de calitate?
Ştiţi, trebuie să vă spun că, în această privinţă, eu sunt un autor atipic. Prima mea carte de proză a apărut cînd aveam deja cincizeci de ani. Pînă la această vîrstă, eu deja aveam o anume educaţie – studiile mele ţin de biologie, m-am ocupat de genetică, născusem doi copii, îmi murise mama, am avut timp să lucrez chiar şi la teatru. Iar la momentul apariţiei cărţii eram deja un om adult şi împlinit. Acestui fapt – anume, că am avut această vîrstă, nu foarte tînără – îi sunt foarte recunoscătoare. Să zicem că, în destinul meu, acel moment a fost ca un fel de „curbă” bună. Scriitorii de aceeaşi vîrstă cu mine, pînă la acea vîrstă, aveau deja faimă, îşi scriseseră cărţile. Ei stăteau deja pe un pierdestal înalt, mult deasupra mea. Şi acest fapt, în sinea mea, m-a eliberat de orice fel de competiţie cu ei şi îmi dădea un fel aparte de libertate. Eu înţelegeam că ei sunt aşa de mult în faţă, în faţa mea, încît, în ceea ce mă privea, nu mai era nevoie să mai alerge niciunde. Nu era nevoie să mă mai grăbesc; aveam vreme să fac lucrurile, în literatură, aşa cum trebuie.
Fiecare succes al meu, desigur, m-a bucurat foarte mult, dar mereu l-am privit ca pe o întîmplare. Pe de altă parte, cînd omul are o vîrstă destul de înaintată, din preajma lui, într-un fel sau altul, foarte mulţi oameni au plecat – inclusiv prin moarte. Au murit şi părinţii, au murit şi unii prieteni – aşa încît, asemenea chestiuni secundare precum cariera şi faima nu mai sunt aşa de importante. Şi, de aceea, eu cred că am avut un noroc cu totul deosebit în viaţa mea: că am trăit şi am lucrat mereu cu un sentiment că, în mod fundamental, eu scriu pentru prietenii meu, pentru un cerc foarte restrîns. Aşa am şi început, de altfel. Şi acest sentiment intim – că Vasea, Petea, Saşa, că ei sunt cititorii mei şi amicii mei! – , deopotrivă cu faptul că s-a dovedit că numărul acestor cititori este aşa de mare, nu încetează să mă uimească. Am trăit şi mai trăiesc încă de fapt cu sentimentul că eu scriu pentru prietenii mei. Şi mi se pare că, poate, tocmai de aceea mă iubesc cititorii mei – pentru că ei că simt că mă adresez lor ca unor prieteni, ca unor oameni cu care sînt pe aceeaşi lungime de undă, nu ca şi cum aş scrie pentru „public”.
Niciodată nu am avut în minte ideea de a-mi cuceri o „audienţă”, un „public” – ca să mă citească mai multă lume. Nu am gîndit niciodată aşa. Eu ştiam că aceasta înseamnă fericirea: că munca mea nu aşteaptă recompense materiale. Ceva va ieşi, ceva nu mai ieşi – iar faptul că, uneori, mi se plătesc şi bani nu are legătură cu o muncă aşa-zicînd concretă. Nu am scris pentru a cîştiga bani. Practic, în această privinţă, niciodată nu am scris „la comandă”, niciodată nu am scris ca să cîştig bani pentru un text.
Scrieţi greu, chinuit? Rescrieţi mult?
Este o muncă teribil de grea. Da, desigur, rescriu, rescriu foarte mult. Uneori mă gîndesc că trebuie să mă opresc din ceea ce fac pentru că am sentimentul că nu pot face faţă subiectului. Şi atunci închid „prăvălia”. Nu îmi iese, las pentru o vreme totul deoparte, dar apoi revin. Este ceva destul de complicat pentru mine…
Aveţi un ritual atunci cînd scrieţi? Ce este obligatoriu să existe atunci cînd scrieţi – în dumneavoastră şi în imediata apropiere a dumneavoastră?
Nu, nu. De fapt, cred că există ceva. Cînd încep ceva, eu fac o curăţenie impecabilă pe masă. Dar această curăţenie este valabilă doar pentru scurt timp – uneori, poate doar o singură zi. A doua zi, gata, din nou pe masa mea sînt munţi de hîrtie şi de obiecte. Totuşi, înainte de toate, trebuie să fac asta chiar dacă ştiu că este pe termen scurt. Asta poate că este unicul ritual pe care îl am.
Dintre celelalte arte, care anume sprijină cel mai mult, cel mai consistent arta scrisului la dumneavoastră? Ce vă ajută foarte mult?
Deja de patruzeci de ani, trăiesc cu soţul meu – şi el este artist plastic, pictor. Este de altfel un pictor remarcabil. Şi el, pentru mine, dincolo de toate celelalte, este un om foarte important pentru că o persoană foarte voluntară. În plus, simt că îi sunt foarte recunoscătoare pentru că percepţia mea cu privire la arta plastică i se datorează în mare măsură, lui şi anilor pe care i-am petrecut împreună. Pe măsură ce trec ani, un loc tot mai însemnat în viaţa mea îl ocupă muzica. În tinereţea mea, nu ascultam foarte foarte multă muzică. Pe de altă parte, fiul meu, de altfel, este chiar muzician de jazz. Aşa încît, acum, de fapt de ani buni încoace, eu nu ascult doar muzică clasică, ci şi muzică modernă. Chiar în luna aprilie a acestui an, 2016, am avut premiera unei opere al cărei libret l-am scris eu. Totuşi, faptul că în ultima vreme m-am îndreptat spre muzică îl simt tot mai pregnant.
Scrieţi mai bine, cel mai bine – cînd anume? Cînd sînteţi liniştită, poate fericită?
Eu sunt, de fapt, un om destul de fericit. Toată viaţa mea am luptat împotriva unor stări de nefericire. Împotriva acestui sentiment – că eşti nefericit – trebuie să te lupţi, pentru că acest sentiment este anormal. Asta nu înseamnă că nu am şi stări de spirit mai puţin bune. Dar înţeleg de fiecare dată că acestea trebuie să fie evitate şi mă lupt cu ele.
În ceea ce priveşte strict faptul de a scrie, îmi place foarte mult să plec în afara Moscovei ca să pot lucra. Asta mă descătuşează parcă. La începutul carierei mele de scriitor, în această privinţă, m-a ajutat foarte mult Germania. Am mers de 4-5 ori cu bursă pentru a lucra în linişte acolo, într-o casă a scriitorilor. Şi aceasta a fost formidabil. Iar după aceea am început să refuz aceste invitaţii, considerînd că acestea sînt mult mai potrivite şi mai utile scriitorilor mai tineri. De aceea, acum, prefer pur şi simplu să plec altundeva din Moscova. Stau o vreme însemnată într-un sat micuţ din Italia şi acolo, în totală singurătate, ca să nu fiu deranjată de nimeni, stau acolo şi scriu.
Cînd vă simţiţi foarte mulţumită de ceea ce scrieţi?
Eu aşa sunt construită: tot corpul meu, tot organismul meu este setat pentru munca de durată scurtă. Ca la sportivi: pe distanţă scurtă sau pe distanţă lungă. Eu sînt un om de distanţă scurtă. De aceea, cel mai bine mă simt atunci cînd parametrii sînt ai unei povestiri, ai unei nuvele. Totuşi, uneori îmi apar anumite teme pe care îmi este imposibil să le dezvolt într-un text scurt, într-o povestire bunăoară. Şi atunci cînd eu lucrez pentru a face o carte mare, acest tip de muncă este pentru mine extrem de dificil. Mie însămi nu îmi plac cărţile ample, cele groase nu le pot citi fără să depun un efort foarte mare. Încerc să fiu cît se poate de economă în privinţa mărimii unei cărţi. Şi nu ştiu cum se face că îmi ies cărţi tot mai mari şi mai mari. Cu cît mai mult mă străduiesc să scriu scurt, cu atît mai gros este volumul care îmi iese.
De fapt, de ce scrieţi? Care e răspunsul dumneavoastră acum – şi dacă el diferă de răspunsul pe care vi-l dădeaţi la aceeaşi întrebare acum 20 sau 30 de ani?
Eu cred că sînt un „grafoman” clasic: îmi place să scriu! Şi această calitate este necesară oricărui scriitor. Am cunoscut pe foarte mulţi oamen strălucitori – sau măcar pe cîţiva – care deţineau toate calităţile necesare unui scriitor, dar cărora nu le plăceau să scriu, nu iubeau acest proces, acest travaliu. Anume: să se aşeze şi să înceapă să scrie era, pentru ei, ceva foarte dificil. În ce mă priveşte: iubesc acest lucru. De aceea, eu cred că acesta este, pentru actul şi faptul de a scrie, ceva esenţial, ceva extrem de important.
Dumneavoastră vă căutaţi poveştile, romanele sa ele vă caută pe dumneavoastră?
Ele pe mine. Ele aleargă după mine şi mă trag de mînecă: stai, stai aici şi scris.
Aveţi un fel de „vis al romanului” – aşa cum, bunăoară, s-a întîmplat cu cel mai recent roman al dvs – Scara lui Iacob? Circulă la noi un poem-synopsis – tradus de un mare admirator şi cunoscător al culturii ruse care mi-a fost cîndva şi profesor, un om extraordinar, domnul Ilie Gyurcsik – „Vorbesc cu tine cum vorbesc cu mine însumi,/ Jumătate de veac am stat ca Zidul Berlinului,/ Dar cărămida înfiptă-n ciment s-a transformat în luptă/ Și bariera s-a rupt între mine și tine”…
Da, l-am întîlnit la Timişoara. Dar staţi acum să vă pun eu o întrebare: de unde a luat această poezie, că eu nu am publicat-o?
De pe internet. De pe un portal rusesc.
Da, da. Aşa e. Am spus asta într-un interviu. Am fost plăcut surprinsă de ceea ce a fost la Timişoara. Ăsta e un poem mic – nu e ceva mare. L-am făcut în timp ce scriam romanul. Nu am scris aşa ceva înainte de a lucra la carte. Cînd l-am compus, m-am şi gîndit: de fapt, de ce să mai scriu la romanul meu, de vreme ce tot ce doream să scriu în roman am spus deja în acest poem?
Imago? Cum aţi întîlnit acest roman? Mai adecvat spus: cum v-a întîlnit acest roman?
Nu a trebuit să merg prea departe. Aproape toată povestea care este în această carte este povestea vieţii mele. Chiar şi sinuciderea lui Miha, eroul: aceasta s-a întîmplat cu adevărat, într-un loc învecinat cu al mea. Este despre cercul meu apropiat de cunoscuţi, este, în foarte măsură o carte despre mine şi despre viaţa mea. Iar la baza acestui roman a fost o povestire. Care se numea chiar „Şatra verde”. Foarte repede, am înţeles că voi construi mult în jurul lui: cum o floare se deschide, petală cu petală. Tehnic vorbind, acesta a fost scopul meu: am vrut să compun acest roman din mai multe povestiri, iar fiecare dintre aceste povestiri să poată exista şi separat. Ca şi cum ai putea să le şi publici separat, să existe de sine stătătoare. Şi aceasta aproape că mi-a ieşit. A proape, repet!
Duce mai bine un roman bine scris duhul unei epoci, memoria acelei epoci decît o carte de istorie?
Înţeleg foarte bine această întrebare. În Rusia acum există foarte multe cercetări în jurul acestei perioade de timp şi a acestei tematici – cu privire la dizidenţa din perioada comunistă, mai ales la începutul ei. În principiu, acestă literatură istorică este citită de specialişti, de istorici, de ziarişti. Eu însă am scris un roman pe care îl poate parcurge şi cititorul obişnuit. Şi, din acest motiv, logic, genurile literare sînt pur şi simplu diferite. Nu am pretenţia că redau istoria cu exactitate. Dar există ceva extrem de important în discuţia din această privinţă: cînd Lev Tolstoi a scris „Război şi pace”, istoricii vremii i-au făcut o listă cu erorile faptice raportate la adevărul istoric. Erau mai multe de 70 de observaţii şi reproşuri în acea listă – că descrierea lui Tolstoi era una, iar faptele erau diferite. Probabil că istoricii aveau dreptate. Şi totuşi: Lev Tolstoi este cel care face panorama acestor evenimente istorice şi descrierea lui este mai convingătoare. Revenind: nu am pretenţii să fiu comparată cu Lev Tolstoi, însă vreau să spun că descrierea literară se dovedeşte a fi mult mai importantă decît relatările exacte de ordin istoric.
Aţi avut iluzii despre forţa literaturii? Mai aveţi acum aşa ceva?
Cînd mă aflam în afara acestui proces – şi asta a durat la mine mult timp, căci, aşa cum v-am spus, o mare parte a vieţii mele eu nu am fost scriitoare -, desigur, percepţia asupra literaturii era configurată într-un anumit fel, iar acum, cînd deja mă aflu înăuntru, ea s-a schimbat într-un mod semnificativ. Cînd se creează o anumită rutină profesională, cînd apare conştiinţa faptului că trebuie să faci bine ceea ce faci, apare, desigur, responsabilitatea. Cînd stai şi scrii în caieţelul tău, pentru tine, sigur, ai un anume sentiment al responsabilităţii şi probabil că sinceritatea este mai mare. Cînd publici, responsabilitatea este şi mai mare.
Şi atunci, ce credeţi dvs: pentru a scrie bine, trebuie să pierzi mult sau să cîştigi mult în ordine sufletească? E nevoie să fii de mai multe ori înfrînt pentru a putea ajunge la o anume scriitură valoroasă? Ce e mai preţios pentru scrisul de calitate: victoria sau înfrîngerea?
Îmi puneţi o întrebare greşită. Scrisul este muncă. Acestea este un gen de muncă în care încerci mereu să lucrezi aşa încît să atingi un nivel mai înalt, cît mai înalt. Trebuie să îţi depăşeşti limitele, să încerci mereu să o faci. De aceea, acest tip de viaţă şi de muncă la limita imposibilului dă uneori asemenea rezultate atît de neobişnuite.
Cînd am spus că e o întrebare greşită, am vrut să spun mult mai mult – fiindcă în modul meu de a percepe viaţa, nu există această idee a luptei. Mai degrabă, viaţa este despre parteneriat, despre solidarităţi de tot felul; în literatură, eu mai degrabă mă împrietenesc cu „materialul”, cu ideile din care îmi fac textele, decît mă lupt cu ele. Ideea de „luptă” include ideea de „învins” şi „înfrînt”; or eu nu gîndesc în aceşti termeni. Pentru mine, a învinge este o idee pe care o pun sub semnul întrebări; dar şi mai mult pun sub acelaşi semn al întrebării ce anume înseamnă să fii înfrînt. Eu mi-am ales un alt punct din care să pornesc – eu sînt doar un observator. Nu aleg niciuna dintre părţi; prefer să stau şi să privesc, să observ.
Cum vă „administraţi” succesul? În ce fel aveţi nevoie de el şi unde anume este acesta inutil sau, dacă nu inutil, atunci marginal, neînsemnat? Sau aceasta nu este o temă relevantă pentru dumneavoastră?
Problema nu se pune aşa. O să vă povestesc ceva scurt şi amuzant, care a avut loc acum mai mulţi ani. La un moment dat, în mijlocul nopţii, aud bătăi la uşa mea. Eu, ca de obicei, fără să întreb cine este, am deschis uşa: în faţa mea era un bărbat cu pantaloni de trening, beat pulbere, cu un maiou şi cu sticlă de votcă în mînă. Sticla nu era plină, mai rămasese ceva lichid pe care îl tot agita în sticlă. El mi-a zis: Auzi, tu eşti scriitoare? Prietenul meu mi-a povestit că eşti un scriitor bun – deci, hai să bem! Am închis uşa şi soţul meu a strigat din dormitor – „cine a fost?”. „Gloria mi-a bătut la uşă!” – asta este ceea ce i-am spus eu. Povestea, cum nu se poate mai adevărată, rezumă răspunsul meu la această problemă – a succesului.
Succesul în sine este incomod, dar trebuie să recunosc că oferă şi anumite privilegii. De pildă, avînd un nume cunoscut, îţi poţi deja permite să suni un doctor renumit şi să îi spui Ivan Ivanovici, încercaţi, vă rog, să o vindecaţi pe prietena mea. Pot, cu ajutorul numelui meu, să rezolv cîteva ceva…Şi niciodată nu refuz să fac acest lucru. Numele meu deschide nişte uşi; îl exploatez, de obicei pentru prieteni, un picuţ…
Într-un material din The New Yorker semnat de Masha Gessen, există această frază care vă este atribuită: „Generaţia mea – a băieţilor şi a fetelor născuţi în 1943 – este extrem de norocoasă”. De ce?
Este o idee la care am reflectat mult. Ne-am născut după un război foarte mare şi îmi permit să sper că următorul război foarte mare va fi atunci cînd eu deja nu o să mai fiu în viaţă. Nu am ştiu ce înseamnă foamete, la momentul acela nu am cunoscut lagărele, aşa cum le-au cunoscut părinţii şi bunicii noştri. Ne-am bucurat încă de natura aceea întreagă, nedistrusă, nepîngărită. Eu am trăit în Crimeea şi încă îmi amintesc de lagunele acelea sălbatice, de care te puteai bucura, fără nici un om în preajmă. Am văzut maluri pe care nu erau încă ridicate hotelurile imense şi urîte de azi, cu mii de persoane în ele. Înotam în rîuri şi puteam să beau apă direct din ele – aşa erau de curate! Asta este exact ceea ce este puţin probabil că nepoţii noştri, copiii noştri vor putea avea. Noi ştiam, dar vad, că undeva sînt războaie crude; auzeam de ele, nu le simţeam în mod direct. Apoi, în timpul vieţii nostre s-a întîmplat să cadă Cortina de Fier – şi acesta este un alt moment important. S-a produs, cu alte cuvinte, ceva la ce nici măcar nu ne-am aşteptat. Ni s-a deschis lumea. Astăzi, cei tineri nici nu îşi pot imagina cum era atunci, cum era să nu poţi să vezi lumea. Şi, chiar şi acum, de fiecare dată cînd, de şase-şapte ori pe an, ies in afara Rusiei, am acel sentiment intim că m-au lăsat să ies. Înţelegeţi? Nici pînă în ziua de azi nu mi-a trecut acest sentiment apăsător. De asemenea, pentru generaţia noastră, relaţiile între oameni au fost cu totul speciale. Aşa cred eu. Avem nevoie deosebită unul de altul. Un om, practic, nu ar fi avut cum să supravieţuiască fără cercul său de prieteni şi de cunoscuţi. Ceea ce astăzi se face cu ajutorul unui buton de calculator – de exemplu, să cumpăr un bilet, oriunde vrei -, pe vremea noastră doar prietenii puteau să facă pentru tine. Ţin minte foarte bine cum, în anii 70, în anii 80, cunoşteam un măcelar la un raion. Nu era nimic pe rafturi.
Ca şi la noi. Dar…
Da. Deci, nu era nimic pe rafturi. Eu coboram la el, la subsol, şi cumpăram atîta carne cît puteam să o duc. Pentru că trebuia să îi dau Taniei, lui Saşa, lui Manea…Trebuia să îi ajutăm pe oamenii de lîngă noi. Şi asta a creat o reţea umană cu legături foarte strînse. Depindeam unul de ceilalţi. Şi de aceea, unul fără altul am fi trăit cu mult mai dificil. Trebuie să spun că, totodată, acest fapt, aceste relaţii, aceste forme de solidaritate au fost foarte plăcute. Nivelul de socializare a fost mult mai ridicat, cred eu. Ca o concluzie din tot ce am povestit despre această temă: consider că am avut parte de o „epocă de aur”. Pentru că înaintea noastră, generaţiilor de dinaintea noastră le-au fost mult mai rău. Şi presupun că după noi, la fel, sînt semne că va fi mai rău. Cu toată curiozitatea pe care o am faţă de viitor, am anumite temeri în privinţa lui. Dacă ar fi fost să aleg timpul în care să trăiesc, tot pe acesta – care mi-a fost dat – l-aş fi ales.
Tot nu vă e frică de Putin? Fac aluzie şi la remarca pe care aţi făcut-o în 2011 şi care a avut numeroase ecouri internaţionale. Între timp însă, Putin a mai făcut cîte ceva…
Între Putin din 2012 şi cel din 2014 există o diferenţă. În 2012, încă puteai să ieşi în stradă şi să protestezi. Acum deja nu mai poţi să faci aşa ceva. În aceşti patru ani, lucrurile nu sînt mai bune, dimpotrivă. Aşa că nu am nici o simpatie faţă de Putin. Şi, sinceră să fiu, nici nu sînt interesată de el. Am alte preocupări. Cîndva am fost confruntată cu întrebarea – de fapt, conducătorii noştri au minte? Acum, deja, pot să spun – ei sînt şireţi, cinici. Sînt duplicitari, vicleni sînt fără scupule. În general, pentru mine ei nu sunt interesanţi.
Aţi avut cîteva zile în România. Aţi mers şi cu trenul prin ţara noastră. Aţi văzut ceva, v-a izbit ceva – vreo imagine care s-ar putea transforma, la un moment dat, în text de-a dvs, în proză, în, poate, roman?
Nu, să se transpună în roman, nu. Dar am văzut lucruri semnificative. Am cu totul alte sentimente. Am intrat în România dinspre Budapesta, am venit cu trenul şi peisajul pe care eu l-am remarcat a fost deprimant. De parcă abia s-a încheiat războiul – deşi, aşa cum ştim, războiul s-a încheiat de mult. Casele sărace, dărăpănate. Cîmpurile nearanjate, neîngrijite. Puţini oameni. Am avut, cum să spun, un sentiment al unei decăderi triste. Sinceră să fiu, acest sentiment îmi aduc aminte de acela pe care îl am mereu cînd merg în Rusia profundă şi cînd văd aceleaşi lucruri acolo: deznădejde, sate părăsite, jalea pămîntului. Aici am avut acelaşi sentiment pe care îl am şi la mine acasă, cînd mă nimeresc în locuri de acest fel.
Şi, apoi, la întîlnirea cu cititorii mei, se întîmplă altceva: sînt oameni cum vin în oricare săli în care merg şi citesc eu şi la fel a fost şi aici, în Romania – au venit oameni cu ochii vii, curioşi, atenţi, politicoşi. E ca o altă ţară, o ţară mică într-o ţară mare.
O Republică a Literelor…
Da. Poate că da…O ţară mică într-o ţară mare.
CREDIT FOTO: RADU SANDOVICI
