Interviu VLADIMIR TISMĂNEANU: Raportul Final – după 10 ani

Dialog Lapunkt între Vladimir TISMĂNEANU şi Cristian Pătrăşconiu.

Acum, la 10 ani de la momentul condamnării comunismului, te-ai fi aşteptat ca lucrurile să fie altfel în această privinţă? Existau, cu alte cuvinte, la tine aşteptări mai mari în privinţa efectelor condamnării comunismului?

Nicio  secundă nu m-am aşteptat ca demersul analizei dictaturii comuniste să ducă la efecte imediate, inclusiv adoptarea Legii Lustraţiei ori a reglementării regimului pensiilor foştilor activişti şi securişti. Ceea ce se cheamă o Comisie pentru Adevăr nu este nici procuratură generală, nici „Ministerul Adevărului” înzestrat cu atribuţii de legiferare a memoriei.  Ne-am propus să documentăm pe o temelie cît mai riguroasă natura, scopurile şi consecinţele celor peste patru decenii de partocraţie ideocratică în România. Nimic mai mult, dar nici nimic mai puţin.

Această confruntare oficială întârziată a trecutului comunist în România poate fi explicată în mare parte prin opoziţia îndârjită faţă de un astfel de demers a partidelor şi personalităţilor publice si politice care, direct sau indirect, au fost sau sunt legate de l’ancien régime. Alegerile din noiembrie şi decembrie 2004 au avut ca rezultat victoria unei coaliţii anticomuniste şi alegerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al ţării. În pofida rivalităţii politice şi a dezintegrării alianţei de guvernământ iniţiale, atât Partidul Naţional Liberal cât şi Partidul Democrat au înţeles importanţa asumării trecutului comunist. Mai ales începând cu ianuarie 2006, premierul Călin Popescu-Tăriceanu şi preşedintele Băsescu au sprijinit procesul de decomunizare. La polul opus s-a situat Partidul Social Democrat în frunte cu preşedintele său onorific, Ion Iliescu. Acestora li s-au alăturat varii grupări exponente ale unor poziţii ultrapopuliste, şoviniste şi antisemite. Condamnarea regimului communist a devenit unul dintre subiectele cele mai fierbinţi în polemica publică. Problema însă este aceea că discuţiile sunt de prea multe ori dezinteresate de subiectul în sine, axându-se mai degrabă asupra ramificaţiilor politice şi personale implicate de acesta. O astfel de stare de fapt poate fi explicată prin absenţa unui consens politic şi instituţional în ceea ce priveşte condamnarea. Spre deosebire de Germania, unde sprijinul parlamentar pentru Comisia Eppelmann a fost unanim (cu excepţia stângii radicale), CPADCR a fost percepută ca fiind doar o iniţiativă a Administraţiei Prezidenţiale, implicit presupunându-se, în mod absurd, că este un act de partizanat şi nu, precum în realitate, un demers al şefului statului român în răspuns la o presiune from below a majorităţii societăţii civile. CPADCR şi Raportul Final au fost  rezultatul efortului colectiv al reprezentaţilor societăţii deschise în România validat oficial de statul român.

Reformulez tematica pusă în joc de întrebarea de mai sus: s-a făcut prea puţin după Raportul Final în chestiunea – esenţială – pe care a pus-o acesta în dezbatere? Se putea face mai mult, semnificativ mai mult într-o ţară aşa de complicată precum e România?

Cred că s-a facut enorm în perioada ce-a urmat, pînă în clipa în care Victor Ponta şi clica lui au acţionat cu perfidie şi brutalitate împotriva conducerii IICCMER (Ioan Stanomir, Cristian Vasile, Bogdan C. Iacob, subsemnatul, şefii de departamente). Nu intru în detalii, dar între 2010 şi 2012, la IICCMER s-au întreprins lucruri esenţiale pe trei direcţii: memorializare (expoziţii); educaţie (şcoli de vară); publicaţii (susţinerea tinerilor cercetători, traduceri, dezbateri de cărţi esenţiale). În acea perioadă, Monica Macovei şi Ioan Stanomir au colaborat pentru a legifera imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii. Doar astfel s-a putut ajunge la procesul Vişinescu. Se putea face mai mult? Fireşte. Este cel puţin frustrant că la zece ani de la Raport multe din recomandările Comisiei pe care am condus-o rămîn la stadiul de deziderat.

Care rămîne, a propos de 18 decembrie 2006, cel mai pregnant – în ordine afectivă – moment de atunci?

Reacţia lui Horia Patapievici în Parlament la isteria lui Vadim Tudor: o probă de curaj, onoare şi demnitate. La fel, ceea ce mi-a spus pe 19 decembrie la telefon Monica Lovinescu: „Vadim poate să urle cît doreşte, noi am învins”. Sigur, Vadim era doar vîrful unui aisberg al negaţionismului. Nu mai puţin ostili demersului nostru erau Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Voican Voiculescu, Stănculescu şi cîţi alţii, spre a nu mai vorbi de istoricii ceauşişti gen Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu. La scurt timp după Raport, s-a coagulat şi „opoziţia de stînga”, în fapt un zgomotos şi steril nucleu de veleitari conduşi de C. Rogozanu şi V. Ernu. Aceştia au încercat să ajungă sub reflector promovînd un anti-anticomunism cinic, ludic şi iresponsabil.

Am fost martor, în Parlamentul României, în calitate de preşedinte şi coordonator al CPADCR, la momentul istoric din 18 decembrie 2006, când preşedintele Traian Băsescu a prezentat concluziile şi propunerile pe care şi le-a asumat din Raportul Final al Comisiei. Comportamentul celor prezenţi poate fi împărţit în două categorii: pe de o parte, au fost cei care au reacţionat huliganic, denunţând vehement discursul de condamnare a regimului comunist şi autoritatea Preşedintelui Băsescu; pe de altă parte, cei care, indiferent de afiliere politică, s-au comportat demn, în conformitate cu solemnitatea şi gravitatea momentului. A doua zi, într-un interviu acordat postul de radio BBC, Preşedintele Băsescu a declarat că isteria cripto-comuniştilor şi naţionaliştilor extremişti nu este un motiv serios care l-ar putea abate din drumul de a duce la bun sfârşit procesul de asumare a trecutului totalitar. Din contră, reacţia acestora este un foarte bun indicator al faptului că aceasta este calea cea bună. O societate democratică funcţională şi sănătoasă nu are voie să perpetueze la nesfârşit ceea ce Hermann Lübbe numea în 1983, în cazul Germaniei, o kommunikatives Beschweigen[tacere comunicativă] colectivă asupra istoriei recente. Pe termen scurt o asemenea practică îşi poate avea justificarea din perspectiva unui de abia născut şi fragil consens societal; pe termen mediu şi lung, însă, o astfel de politică produce din ce în ce mai grave lacune valorice şi anamnezice cu severe şi persistente consecinţe instituţionale şi sistemice. Unei societăţi care a trecut prin exprienţa totalitară i se impune un proces de “vindecare profundă” (deep healing). Din punct de vedere istoric, condamnarea regimului comunist din România poate fi încadrată între doi poli reprezentativi pentru întreaga perioadă post-decembristă. Pe de o parte, politica amneziei promovată în perioada celor trei mandate ale fostului preşedinte Ion Iliescu (care şi-au pus o regretabilă amprentă şi asupra perioadei CDR, în pofida alternanţei la putere şi a profesiunilor de credintă anti-totalitare). De exemplu, Ion Iliescu a înfiinţat Comisia Internaţională de studiere a Holocaustului din România, a cărui preşedinte a fost laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, numai după ce s-a confruntat cu o puternică presiune internaţională alimentată de propriile declaraţii scandaloase despre Holocaust. Obiectul acestei mis-memory raportată la trecutul totalitar al ţării a fost de fapt un element esenţial al legitimităţii elitelor succesoare postcomuniste în România, fundamentul amoral al democraţiei originale al cărui părinte fondator este Ion Iliescu. Pe de alta parte există permanentele încercări ale reprezentanţilor societătii civile democratice în direcţia decomunizării (cu momentele sale orginare: proclamaţia de la Timişoara cu al său punct 8 şi demersul Pieţii Universităţii, sprijinit de GDS, Alianţa Civică, Solidaritatea Universitară, alte organizaţii civice anti-comuniste, din aprilie-iunie 1990).

Între aceşti doi poli se încadrează atât încercările de reabilitare a unor perioade din istoria comunismului românesc, dar şi a altor componente ale trecutului recent autoritar (de exemplu, repetatele iniţiative de reabilitare ale mareşalului Ion Antonescu sau ale unor aspecte legate de istoria Mişcării Legionare, cât şi cele de recuperare a „trecutului sfărâmat” (K. Jarausch), pe de o parte, şi cele de clarificare (în special legală pe baza deschiderii arhivelor Securităţii şi a variilor instituţii care au avut rol determinant în funcţionarea şi perpetuarea regimului) şi compensare a traumei totalitare care a marcat România în a doua jumătate a secolului 20. Principalul obstacol în calea asumării trecutului constă în faptul că dezvăluirea treptată a adevărului nu se materializează neapărat în sancţionarea oficială a istoriei revelate de acest adevăr

Ai avut şi mai mulţi prieteni după 18 decembrie 2006? Şi mai mulţi adversari şi / sau duşmani după acel moment?

Prieteniile autentice s-au întărit, cele superficiale s-au destrămat. Nu vreau să dau nume, mai ales că în anii ce-au urmat am văzut mai multe schimbări la faţă decît mi-aş fi putut imagina chiar şi cu a mea înclinaţie spre fantezie. Cazul unui operator de film, transformat din vajnic anticomunist în pesedist militant este printre cele mai deprimante. Dar ce pot spune despre un fost membru al Comisiei, autorul capitolului despre Securitate, intrat în imaginarul public sub numele de „vînătorul de securişti” care nu mai este azi nici măcar umbra etică a istoricului de odinioară? Ce pot spune despre un fost disident care a scris un întreg serial cu titlul „Comisii de futilitate publică”? Dar am acum mulţi prieteni care au susţinut şi susţin viziunea noastră, a membrilor Comisiei despre ce-a însemnat comunismul din România şi de ce trebuie condamnat el.

Crezi că e, cum să zic, definitivă, condamnarea comunismului, deci irevocabilă sau comunismul poate reveni şi poate fi reevaluat? Nu mă refer, desigur, la aspectul formal – condamnarea lui oficială în Parlamentul României este fără precedent şi de neşters…

Nu cred că ne vom întîlni într-un viitor previzibil cu o reîncarnare a comunismului, dar vor exista, de fapt există chiar cînd scriu aceste rânduri, tendinţe de a revizui istoria, de a accentua trăsăturile păsămite generoase ale ideii comuniste. Nu e vorba doar de nostalgici, de dinozaurii leninişti, ci de unii oameni tineri care, sincer vorbind, se pronunţă despre lucrurile pe care de fapt nu le cunosc. Cel mai grav mi se pare faptul că nici nu vor să ştie.

A propos din nou de data de 18 decembrie 2006 – plus minus cîteva zile în jurul acesteia: „băieţii buni” şi „băieţii răi” – în chestiunea evaluarii comunismului – au rămas aceiaşi? Ori poate că taberele s-au mai amestecat?

Nimic nu rămîne neschimbat, s-au mai aşezat apele, stridenţele de-acum zece ani s-au mai aplanat. Dar nu pot uita cîte neadevăruri flagrante, cîte calomnii neruşinate au fost debitate despre Comisie, despre filosofia care ne-a ghidat demersul, despre mine şi familia mea. S-au contopit atunci resentimente vechi şi noi, gelozii absurde, egocentrisme maniacale. În loc să recunoască faptul că Raportul Final are valoare de probatoriu, că s-au deschis în fine arhivele, că s-a lucrat într-un ritm ameţitor cu un rezultat impresionant, ni s-au reproşat de către unii şi alţii slăbiciuni „metodologice”. Este amuzant să citeşti asemenea bizarerii semnate de persoane care n-au calcat în viaţa lor în arhive şi n-au scris texte de istorie comparativă a comunismului. Nimeni şi nimic nu i-a impiedicat pe aceşti critici să facă, la rîndul lor, ceva serios în domeniu. Dar n-au făcut-o…

Este ceva ce regreţi în legătură cu Raportul Final, cu sentinţa de acolo? Este, acum, la un deceniu, la rece aşa-zicînd, prea dură ce este în Raportul Final despre comunism?

Nici vorbă, dictatura comunistă a fost ilegitimă pentru că a operat împotriva statului de drept, l-a nimicit. Este criminală pentru că a făcut din cele mai teribile abuzuri legea ei de funcţionare. Comunismul, cum scria poetul polonez Aleksander Wat, a distrus omul interior. Ori, spre a relua cuvintele Hannei Arendt, a distrus fiinţa juridica şi fiinţa morală.

Acum, în decembrie 2016, la un deceniu de la un fapt – condamnarea comunismului în Parlamentul României – ai face altfel materialul care a stat la baza acelui gest şi care a alcătuit în cele din urmă Raportul Final?

Poate aş accentua unele elemente instituţionale legate de sistemul juridic, de procuratură, de armată. Deci adăugiri, nu schimbări. Noi am propus o viziune liberal-civică situată la polul opus vulgatei naţional-staliniste. A fost o operaţie de restituire a adevărului prin refuzul tabuurilor naţionaliste şi al mitologiilor staliniste.

Raportul Final este un „challange” sau un „turning point” şi pentru cercetare – fie ea istorică / istoriografică, politologică. În plan editorial, eşti mulţumit de ceea ce a urmat după Raportul Final în legătură cu tematica de acolo?

Cum să nu fiu? A apărut volumul de la Humanitas coordonat de Dorin Dobrincu, Cristian Vasile şi de mine, au apărut, la Humanitas şi Polirom două volume masive de documente consultate de Comisie, s-au scris monografii importante, opera de cercetare a fost continuată cu excelente rezultate. Cărţile unor Mioara Anton, Valeriu Antonovici, Ştefan Bosomitu, Elis Neagoe Plesa, Simona Preda, Cristian Vasile, Felix Velimirovici, în fine, lista e mult mai lungă, depun mărturie în acest sens. Împreună cu apropiaţii mei prieteni şi colaboratori Bogdan C. Iacob şi Marius Stan, am continuat eu însumi să public pe teme direct legate de Raport.

Şi, complementar la întrebarea de mai sus: în plan uman, există o masă critică de tineri intelectuali – istorici, politologi – care duc mai departe, cu vocaţie şi rezultate concrete, duhul bun, adecvat al acestui Raport? Cîteva nume, cele mai relevante?

Tocmai ţi le-am spus, să mai adug nume precum Adrian Cioflâncă, Corina Doboş, Dorin Dobrincu, Mia Jinga, Anca Sincan, Ionuţ Biliuţă, Florea Ioncioaia, Csaba Zoltan Novak, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Mihai Burcea, ordinea e aleatorie, importante sunt lucrările lor.

Cine crezi că a cîştigat după comunism: societatea civilă sau – a propos şi de o carte pe care ai publicat-o într-una din colecţiile coordonate de tine – societatea necivilă?

Da, e vorba de cartea profesorului Stephen Kotkin de la Universitatea Princeton, care chiar poarta titlul, cum spui, The Uncivil Society, şi care a apărut în româneşte în colecţia Constelaţii de la Curtea Veche. Argumentul său ar fi că, în afară de Polonia, ţările Blocului sovietic nu au avut o reală societate civilă, iar prin societate necivilă, Kotkin înţelege birocraţia comunistă cu ale ei ramificaţii. În cartea mea „Reinventarea politicului” propun o altă viziune: societatea civilă s-a dezvoltat, mai mult sau mai puţin robust, în toate ţările Europei de Est, excepţia fiind Albania. Sigur, greviştii din Valea Jiului şi demonstranţii de la Braşov (scriu aceste rînduri chiar pe 15 noiembrie) au fost expresii ale renaşterii societăţii civile. Cred că trebuie amintit SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), născut în 1977 şi anihilat de Securitate. Revenind la întrebare, în pofida obstacolelor şi tribulaţiilor ştiute, nu birocraţia comunistă a cîştigat, ci ideile liberale întruchipate de societatea civilă.

Şi, mai departe: ce facem cu „fantomele” comunismului? Şi, în genere, cu „fantasmele salvării”?

În ultimii ani, au renăscut aceste fantasme ale salvării. Surprinzător, vedem resurecţia lor în ţări care păreau „garantate” din punct de vedere al ireversibilităţii democratice (Ungaria, Polonia, Franţa şi, iată, chiar Statele Unite). Nu e vorba aici de revenirea fantomelor comunismului, ci mai degrabă de combinaţii sincretice, de ceea ce numesc barocul stalino-fascist. Rusia este un caz aparte pentru că, din păcate, decomunizarea a fost oprită încă din perioada Elţîn (lucru probat în scrierile Mashei Gessen şi ale altor autori). Este de notat îngemănarea dintre corupţia politică şi aceea economicaă pe fondul unui cinism care nu conteneşte să facă ravagii.

Amîndurora ne place formula pe care, bunăoară, Horia-Roman Patapievici o foloseşte foarte des: „claritate morală”. De ce, în privinţa nazismului, avem aşa ceva, iar în privinţa comunismului sîntem încă departe de un asemenea verdict?

Declaraţia de la Praga din 2008, iniţiată de Vaclav Havel, Vitautas Landsbergis şi Joachim Gauck propune exact depăşirea clarobscurului care continuă să învăluie administrarea trecutului comunist, nu mai putin atroce decît acela fascist. Din păcate, deşi Raportul Final a oferit sugestii fezabile privind iniţiative legislative menite să salveze memoria şi adevărul, inclusiv legea lustraţiei, la nivel parlamentar lucrurile au fost tergiversate, amînate şi chiar sabotate.

Altfel spus: de ce diverse elemente din punctajul hardcore al viziunii comuniste revin puternic, fie şi în forme sublimate? Ce e acolo, în ele, încît par aşa de greu de refuzat?

Ideatic vorbind, comunismul este o specie a genului numit socialism. Oricine i-a citit pe Marx si Engels, ca să nu mai vorbesc de Lenin, Stalin, Mao, Che Guevara, etc., ştie că mitul esenţial al comunismului este acela al societăţii fără clase. Aşadar, vorbim de utopia egalitară. În numele acestei egalităţi, s-a purtat un război social împotriva a tot ceea ce amintea de ordinea economică şi spirituală  clădită de burghezie. Rădăcina acestei atitudini se află în resentimentul social, în cultivarea unei viziuni autovictimizante şi blamarea Celuilalt (burghez, chiabur, intelectual şovăielnic) pentru toate păcatele lumii.

Şi mai nuanţat: cum îţi explici că neomarxismul pare să fie – nu doar în Vest, ci şi, tot mai mult, la noi, în România – o modă puternică? Asta, în ciuda faptelor care au decurs, în trecutul recent sau mai îndepăratat, din diversele maniere de a pune în practică asemenea idei….

Modelele, apetenţa pentru ceea ce este fashionable, nu durează mult. Nici măcar pe malul stîng al Senei. Astăzi, idol este Sartre, mîine Althusser, poimîine Badiou, şi aşa mai departe. În cazul României, o spun cu deplină responsabilitate intelectuală, avem de-a face cu un mimetism steril, ori, dacă preferi, cu o sterilitate mimetică. Psitacismul logoreic nu a generat şi nu poate genera contribuţii demne de luat în seamă. Nu ştiu măcar o lucrare neomarxistă din România care să fie altceva decât o reluare şi o prelucrare epigonică a unor idei vestice prea puţin digerate.

La 10 ani de la condamnarea comunismului în Parlamentul României, întreb  – preluînd o sugestie de la un om extraordinar, Elisabeta Rizea: s-a limpezit lumea – în primul rînd, lumea românească -, dragă Vladimir?

Da, a fost o despărţire a apelor, un test de turnesol pentru modul în care ne poziţionăm într-o chestiune esenţială pentru identităţile postcomuniste. Mă refer la memorie, la curajul asumării unor momente stingheritoare şi adeseori tragice din trecut, un recurs la neuitare ca antidot la naraţiunile apologetice şi falsificatoare. Monica Lovinescu a schiţat liniile de forţă ale unei etici a neuitării, ne rămîne nouă să le transformăm în realităţi politice şi morale palpabile.