Nabokov- cântecul de dragoste al lui Humbert Humbert

“Lolita “ este o carte la fel de excentrică, bizară şi deconcertantă ca şi autorul ei, acel Vladimir Sirin ce abandonează limba rusă şi emigraţia europeană spre a adopta cariera universitară americană, cu distanţă ironică. Ca şi autorul ei, acest exilat rus ce refuză revoluţiile şi angajarea, în numele unui fanatism al individualismului rebel, “ Lolita” se sustrage oricărei încercări a criticii leneşe de a o cataloga/înscrie în categorii. Exuberantă şi monstruoasă, cartea lui Nabokov duce cu sine povara scandalului care îi asigură celebritatea: un scandal care se naşte din această ciocnire a fanteziei subversive cu aşteptările puritane ale cititorilor ei pedeştri.

Poloirom, 2015. traducere de Horia- Florian Popescu

Poloirom, 2015.
traducere de Horia- Florian Popescu

Ca în atâtea alte rânduri, Nabokov indică pistele de lectură ale textului său de o manieră oblică şi ironică. Postmodernismul său mizează pe acest dialog neîntrerupt cu lectorii săi. Conversaţia sa este punctată de travestiuri, de ironie şi de aruncarea elegantă a măştilor, doar spre a dezvălui alte măşti, nu mai puţin baroce. Paratextul din “ Lolita”, introducerea tâmpă şi filistină a celui care îngrijeşte manuscrisul domnului Humbert şi postfaţa lui Nabokov însuşi, este vama prin care cel ce descoperă textul său este obligat să treacă. “Lolita” , pare să argumenteze Nabokov, pe cele două voci pe care şi le asumă, ludic, nu are ambiţia de a fi un text educativ, după cum nu poate fi încscrisă nici în categoria, nu mai puţin onorabilă, a pornografiei. “ Lolita “ nu este cronica seducerii inocentei americane de către un corupt european- ea este este o operă de ficţiune ce nu îşi propune să confecţioneze o copie fidelă a realităţii.

Pentru cei care au memoria primului Nabokov, cel din emigraţia berlineză, distanţele critice din textele evocate nu au nimic surprinzător. Scriitorul rus a fost, ca şi Nabokov americanul, obsedat de apărarea acestei graniţe a autonomiei literaturii în faţa asaltului oricărui reducţionism. Sirin şi Nabokov sunt două efigii ale aceleiaşi sensibilităţi,una ce respinge ambiţiile de moralizare prin ficţiune. Nu mai puţin semnificativă este şi linia de continuitate ce uneşte cele două versante ale creaţiei sale- monstrul îndrăgostit din “Lolita” este prelungirea unei stirpe de fiinţe bizare creionate deja în emigraţia europeană. “ Lolita “ este extinderea, stelară şi magnetică, a obsesiilor pe care Nabokov le conservă, dincolo de trecerea Oceanului.

Miezul acestui roman insuportabil prin subtilitatea sa morbidă şi fascinant prin extravaganţa sa intertextuală este timbrul lui Humbert Humbert însuşi, bărbatul alb văduv ce îşi scrie confesiunea în liniştea de adânc de mare a unui azil psihiatric. Ca şi în ” Disperare” sau “Foc palid”, imaginaţia lui Nabokov este atentă la această dialectică a nebuniei ce se instalează, corupând intelectul şi dând naştere unui solipsism contagios. Universul din “ Lolita” este proiecţia stilistică a unui emigrant european cu rădăcini şi ereditate complicate, ca atâtea dintre personajele lui Nabokov. Expatriat, niciodată adoptat complet de patria sa americană, măcinat de secretul său ascuns, pasiunea interzisă pentru nimfete, Humbert este o fiinţă ce îşi consemnează delirul cu minuţiozitatea teribilă şi poematică. Oglinda spartă în care se priveşte este străbătută de striaţiile demenţei- universul exterior are cromatica unui coşmar.

Idiomul humbertian este produsul acestei pasiuni de vănător de fluturi şi de anticar a lui Nabokov. Monstrul îşi are propria sa limbă, inconfundabilă, prin care face să se audă un înspăimântător cântec de dragoste. Limba lui Humbert este una erudită şi sedimentată, una în care se regăsesc vocile evurilor şi literaturilor. Conversaţia lui Humbert cu America şi cu Lolita, creaţia sa, este punctată de intertextualitate, evocănd prin densitatea ei de catifea arta lui Pound din ”Cantos”.

Claviatura lui Humbert este formidabilă, iar în sunetele ei se pot ghici fragmente din Poe, Flaubert, Proust, Dostoievski sau Turgheniev,cu toate aruncate în acest cuptor alchimic al imaginaţiei sale ironice. Humbert este un om al subteranei care îşi plăsmuieşte un timbru ininteligibil celor din jur. Simbolic, Charlotte Haze nu poate supravieţui întâlnirii cu notiţele în care monstrul îşi spune taina. “Lolita” este, ca şi “Foc Palid”, o aventură a limbajului, o trecere a lui Alice în ţara cuvintelor răstălmăcite.

De aceea America lui Humbert, aşa cum avertizează Nabokov în rândurile de final, nu este reproducerea fotografică a Americii în care Nabokov însuşi devine profesor. America prin care tatăl- amant incestuos şi fiica călătoresc este una ireală şi hipnotică, ca şi cum harta pe care micul Humbert a contemplat-o, cu ani în urmă, ar prinde viaţă. America pe care Humbert o pătează cu balele sale de melc ucigaş este o replică întoarsă pe dos, un univers populat de automate şi de creaturi groteşti. America lui Humbert este o proiecţie dementă, pe ecran lat, colorată spectacular, o conversaţie între cele două emistefere ale aceleaşi lumi, separate de un ocean. În suita de exilaţi imaginată de Nabokov, Humbert Humbert este cel mai înfricoşător şi labil. Identitatea sa scindată este inseparabilă de limba pe care mintea sa o naşte.

Iubirea lui Humbert este , ca iubirea oricărui monstru, imposibil de contemplat şi insuportabilă în modulaţiile ei teribile. Cruzimea lui Humbert este cruzimea unui sclav ce nu poate să scape din capcana dependenţei sale- chiar şi în clipa în care revede acea copie desfigurată de sărăcie a fostei nimfetei, Humbert este sub vraja pasiunii sale, corpul îi vibrează, iar viaţa nu are alt sens în afara reunirii cu cea care îi dă trup obsesiei sale. Uciderea lui Clare Quilty, demonul degradat, este un exorcism care anunţă nemurirea Lolitei prin fraze. Humbert – savantul, Humbert- perversul, Humbert- gelosul, Humbert – europeanul expatriat, Humbert –îndrăgostitul care nu a fost iubit niciodată de Lolita, visează să fie pentru nimfeta sa un Petrarca ce acordă Laurei imortalitatea unui vers.

Demenţa lui Humbert este ,prin contrast cu cea carnală a lui Quilty,una estetică şi himerică. Cu fiecare frază pe care o şlefuieşte în azilul psihiatric, Humbert aspiră la atingerea acelui timp pierdut al fericirii sale criminale. Trupul Lolitei este trupul literaturii- imposibil de conservat, imposibil de atins, imaterial şi luciferic.

Un comentariu

  1. Legat de autonomia literaturii .
    Cred ca aceasta inventie a romanticilor e un pur mit , omul nu traieste in sfere incomunicabile iar arta e , prin definitie , expresie , forma , presupune un continut , continutul unei experiente umane ireductibile la ¨categorii¨ scolastice . Teza romanticilor marcheaza precis o disociere a esteticului de etic , mai mult decit atit , o inversiune de raporturi cu suprematia sau exclusivitatea criteriului estetic , sensibila pe toate planurile si ajungind pina la descompunerea ( deconstructia ) artei in postmodernism , cu estetica ororii si a uritului , arta ca gen pornografic ( deja prezenta in goticul si morbidul romantic : amestecul frumosului cu uritul , fascinatia pt. ¨mai rau¨ , inseamna exact perversiune , dar are o forta de atractie vertiginoasa , abisala ) . Altminteri , cei care au declarat autonomia artei au fost primii care au vulnerabilizat-o fata de ideologii , romanticii erau in marea majoritate radicali si revolutionari . Literatura se resimte de la filosofiile epocii ( ex. mai la indemina : Bergson – Proust ) iar ideologiile politice se fundeaza si ele in aceleasi filosofii ( ex. , Bergson – Sorel ) , un fel de spirit al timpului care se impregneaza in toate ¨sferele¨ intelectuale . Bunaoara , curentele moderniste se conjuga cu nihilismul general de fin de siecle si in special cu nietzscheanismul ( care e mai degraba un simptom , o inregistrare ) ; acelasi nihilism rabufnea in radicalismul politic , o relatie de convergenta si de interdependenta , nu de cauzalitate univoca . Chiar si cele mai anomice productii literare au o etica inerenta , in forme camuflate , refulate si inversate . Evident ca moralismul in literatura e monstruos , dar este vorba despre cu totul altceva . Respingerea dogmelor este adeseori dogmatismul cel mai virulent ( ¨este interzis sa interzici¨ , ¨libertatea suprema este renuntarea la libertate¨) iar arta ¨autonoma¨ , un manifest pt. libertinismul nihilist . Problema e : de ce chiar aceia care pretind , azi , autonomia literaturii ( foarte selectiv , dealtfel ) extrag din aceasta invataminte non-estetice , existentiale , morale si , la limita , politice ?!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *