Hermione Mutterrecht era corpolentă, dar şi contondentă, isterică, dar şi eterică, greoaie, dar şi vioaie, indiferentă, dar şi insistentă, timidă, dar şi avidă, placidă, dar şi lucidă, focoasă, dar şi mămoasă. Înainte de a se îngrăşa vreo 40 de kilograme în urma unei decepţii în dragoste, fusese contorsionistă la Circul de Stat din Odessa. Devenise arhivară la Tribunalul de Comerţ din Baku şi se îndeletnicea în timpul liber cu dezlegarea unor enigme poliţiste şi cu îngurgitarea unor cantităţi imense de covrigi cu susan. Cînd se plictisea de alcătuirea monotonă a universului, croşeta poşete de lînă şi mînca lămîi cu muştar, neuitînd să-şi plîngă de milă şi să acuze firea nestatornică şi plină de grosolănie a bărbaţilor. O dată pe an, de obicei în septembrie, îşi vizita o mătuşă care locuia la Hamburg. Alături de ea petrecea cele mai plăcute zile din an, mereu cîte 14, vorbindu-şi de rău vecinii, colegii de serviciu, cunoştinţele, prietenii şi foştii iubiţi, înfulecînd pe deasupra gogoşi cu dulceaţă de zmeură şi inimioare de turtă dulce. De două-trei ori pe zi, urca în podul plin de praf al mătuşii Rina şi răsfoia mistuită de curiozitate vechi reviste pentru femei, romane de dragoste îngălbenite de trecerea timpului sau rebusuri despre grădini, parcuri şi pisici. Se pare că în una dintre aceste incursiuni pline de farmec în podul mătuşii ar fi descoperit un pasaj misterios, atribuit unui anume Huxley (despre care nu ştia nimic şi nici nu avea să afle nimic), în care era vorba despre mai multe maimuţe aşezate în faţa unor maşini de scris care ar fi fost în stare să reconstituie întreaga operă a lui Shakespeare. Hermione Mutterrrecht auzise cîte ceva despre Shakespeare, fără să fi citit însă nici un rînd care să-i aparţină. În schimb, era foarte pasionată de maşinile de scris, avea o superbă Remington la tribunal, dar şi două Olivetti Lettera 32 acasă, pe care le cumpărase din economiile ei strînse cu grijă mai bine de zece ani, aşa că a fost în stare să-şi imagineze de îndată un transatlantic plin cu cimpanzei care-şi petreceau tot timpul în faţa clapelor unor gigantice maşini de scris Underwood, cuprinşi de o impresionantă inspiraţie care-i biciuia să aştearnă pe hîrtie mii şi mii de cuvinte fără să-şi îngăduie nici un pic de răgaz. Viziunea aceasta a impresionat-o atît de puternic încît a ţinut să i-o împărtăşească şi mătuşii Rina. Aceasta n-a fost însă prea entuziasmată, căci nu pusese mîna niciodată pe vreo maşină de scris, iar maimuţele i se păreau cele mai scîrboase creaturi de pe faţa pîmîntului, adevărate iscoade ale Satanei. Probabil că interesul ei ar fi putut fi stîrnit doar dacă în loc de maimuţe ar fi fost nişte pisici de Angora, dar cum nu putea fi vorba despre aşa ceva, mătuşa s-a arătat cam indiferentă.
Deşi a fost un pic dezamăgită, Hermione Mutterrecht a hotărît să nu se lase descurajată şi a început să caute cît mai multe informaţii despre Shakespeare, maimuţe şi maşini de scris. De îndată ce s-a întors la Baku, s-a înscris la Biblioteca Municipală şi s-a apucat de citit. N-a găsit prea multe cărţi despre maşinile de scris, în schimb a dat peste sute de volume despre maimuţe şi despre zeci de volume despre Shakespeare. Le-a conspectat pe toate cu acribie, fără să ajungă însă la dezlegarea enigmei. Revelaţia s-a produs abia după ce a citit traducerea rusească a cărţii lui Samuel Schoenbaum William Shakespeare: A Compact Documentary Life apărută în 1985 la editura Progress de la Moscova. E greu de spus ce va fi înţeles Hermione, cum va fi citit ea cartea, dar e sigur că de îndată ce a terminat-o a simţit că a reuşit să descopere cel mai bine păstrat mister din istoria literaturii. Se pare că a plîns de bucurie şi a mîncat plină de recunoştinţă doisprezece covrigi cu susan. Pe urmă, s-a apucat de scris. Articolul ei, Maimuţa lui Shakespeare, a fost publicat în 17 decembrie 1987 în revista muncitorilor tipografi de la Baku, Kolektiv.
Pe aproape 20 de pagini, scrise într-.un stil destul de greoi şi cu multe repetiţii, Hermione Mutterrecht se căzneşte să demonstreze că opera lui Shakespeare nu a fost scrisă nici de regina Elisabeta, nici de Francis Bacon, nici de un spiţer evreu, nici de Marlowe, nici de un cardinal catolic de origine portugheză, nici de un strămoş al colonelui Gaddafi, ba nici măcar de contele de Derby. Ea se dovedeşte extrem de sigură că o singură ipoteză este corectă : opera lui Shakespeare a fost scrisă de o maimuţă. Demonstraţia pe care o propune în sprijinul ipotezei sale este următoarea : tînărul Shakespeare a primit în jurul anului 1581 o maimuţă extrem de jucăuşă din partea unui unchi matern. S-a ocupat în următorii 12 ani aproape în exclusivitate de educarea acestei maimuţe extrem de inteligente, reuşind să o înveţe să vorbească, să cînte la clavecin, să danseze şi, în ce le din urmă, să scrie în engleză şi latină. Se pare că, pornind de la acest bagaj suficient de cunoştinţe, tînărul cimpanzeu, care ajunsese să semene cu un tînăr lord, şi-a continuat singur progresele, reuşind să compună diverse scrieri de circumstanţă în greacă, italiană şi spaniolă. Atras de ideea dobîndirii unei statornice faime literare, cimpanzeul lui Shakespeare ar fi compus primele sale piese de teatru de o oarecare importanţă la sfîrşitul anului 1592 şi şi-ar fi încheiat opera în jurul anului 1610. Retragerea lui Will din 1611 ar fi fost cauzată de moartea talentatului cimpanzeu.
La sfîrşitul confuzului său articol, Hermione Mutterrecht cere ca bustul funerar al lui Shakespeare din Holy Trinity Church din Stratford-upon-Avon să fie înlăturat, urmînd ca în locul lui să fie aşezat un portret cît mai fidel al adevăratului autor al lui Macbeth, genialul cimpanzeu care ar fi purtat numele de Thomas Joli.
