Mircea Muthu şi critica soteriologică

În afara câtorva amănunte picante (jucase teatru şi fotbal în tinereţe şi, contrar aparenţelor, nu-l suportă defel pe balcanicul Caragiale), cele două volume recent apărute şi legate de numele profesorului clujean (Panoramic sud-est european, ed. Eikon & Scriptor, 2013, respectiv Mircea Muthu. În orizontul sintezei, coord. Iulian Boldea, ed. Arhipelag XXI, 2014) nu mi-au prilejuit surprize notabile faţă de ceea ce cunoşteam deja în legătură cu opera şi cu personalitatea autorului, căruia memoria mea culturală, dar şi cea afectivă, îi păstrase încă din studenţie un fel de cult. Nici vorbă, aşadar, de surprize sau de informaţii subversive: balcanismul, balcanologia, balcanitatea – toate circumscriu, de câteva decenii în grila profesorului Muthu, o cale regală, soteriologică şi de răscumpărare prin artă a sincopelor pe care Istoria le-a impus omului sud-est european. Aşa s-au născut, cu privire la specificul acestei lumi unde percepţia generală este aceea a lui tout est pris à la légѐre, câteva dintre ideile-far al demersului său: echilibrul instabil, identitatea multiplă, drama colectivă multiseculară, sentimentul tragicului, filosofia supravieţuirii, lumea lui între. Tot dinainte cunoşteam şi strădaniile profesorului de a ne scoate basma curată în faţa acestei Istorii care ne-a întors de atâtea ori spatele (sau noi Istoriei?), precum şi de cruciadele pornite împotriva asocierilor gratuite dintre balcanism şi spiritul gregar, dublat de „nestatornicia funciară” şi de „familiaritatea agresivă”, ori dintre bizantinism şi comportamentul duplicitar, dublat de „artificiile gratuite”.
Ştiam, tot din timpul studenţiei, până şi de istoria cruntă a tatălui său prins în vâltoarea stalinistă a anilor ’50 şi dus cu forţa la canal, departe de familia rămasă într-o perpetuă şi înfrigurată aşteptare. Regăsindu-l, în faptă şi în spirit, în paginile celor două volume amintite, şi mai cu seamă în evocările şi analizele prietenilor, colegilor şi studenţilor săi de altădată, m-a cuprins un entuziasm nostalgic. Cele mai mari delicii de lectură mi le-a prilejuit evocarea făcută de Ştefan Borbély. Întreg bagajul meu ludic-studenţesc de altădată l-am resimţit atunci dând instantaneu năvală. În portretul păstrat în mintea tânărului echinoxist de altădată, l-am recunoscut cu vârf şi îndesat pe acela în care – iată – generaţii întregi de studenţi au văzut un apostol ludic şi histrionic al relativismului, dar în acelaşi timp un promotor al rigorii critice, al „gravităţii excursului teoretic” (Constantin M. Popa). Acel „să te duci la Echinox şi să-i spui lu’ Jean şi lu’ Marian că te-am trimes io”, rostit în faţa tânărului filolog Ştefan Borbély, ajuns ulterior, la rândul său, unul dintre marii noştri comparatişti, mi-a readus în amintire sentimentul de siguranţă totală, cvasipaternă, pe care cursurile profesorului îl cobora peste sala „Eminescu” a filologiei clujene. Sentimentul împlinirii prin interogaţie, prin descoperire, prin revelaţie, a prins de-atunci rădăcini studenţeşti şi, mai ales odată cu parcurgerea tomurilor de balcanologie şi de balcanism literar, a trecut prin mine, cucerindu-mă.
Pornit la un drum departe de a fi uşor accesibil, luptând împotriva unui curent în care până şi semnatarul acestor rânduri se înrolase, hotărât să ofere modelul, continuând exemplul răscumpărării estetice, M. Muthu s-a înarmat cu o răbdare de fier, încrezător în „vitalitatea culturii româneşti” (Constantina Raveca Buleu) şi pregătit să-şi asume nişte „rădăcini încurcate” (Adriana Teodorescu). Denunţând semnificantul care „se întinde ca un elastic peste realităţi”, Mircea Muthu deturnează accepţiile balcanismului dinspre negativ înspre pozitiv, integrând conceptul într-o atoatecuprinzătoare filosofie a supravieţuirii. În cheie minoră, balcanismul devine astfel strategia cea mai de durată a cultivării derizoriului şi a hazului de necaz.
Nu este de ascuns faptul că teoria lui Mircea Muthu nu pare a fi deloc la modă, ba mai mult, ea pică destul de prost într-o perioadă cum este aceasta a noastră, în care mulţi s-au săturat, cred, de veşnica tranziţie şi de nesfârşita adăstare în lumea lui „între”. Acolo unde Muthu ghiceşte binecuvântarea, acolo alţii întrezăresc blestemul. E şi firesc să ajungi altundeva, într-o cu totul altă staţie, dacă tulpina pe care îţi altoieşti discursul este triunghiul Caragiale – Urmuz – Cioran, şi nu binomul Blaga – Noica. De la aceştia din urmă, Muthu împrumută soluţia pozitivării limitelor (pe care autorul „Schimbării la faţă a României” le resimţea drept insurmontabile) şi, chemându-i în ajutor şi pe Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu sau Mircea Eliade, înclină balanţa. Îl apreciază („o sărbătoare a lecturii”), însă apoi îl respinge pe Steinhardt, al cărui spirit inflamat, nonconformist şi ludic, în pofida „harului asociativ”, i se pare că nu aduce prea mari servicii teoriei sale privind „echilibrul” românesc – unul mult mai degrabă instabil decât paradiziac – şi, cu atât mai puţin, pasiunii pentru sistem.
Aşa s-a născut excelentul eseu „Cădere” şi compensaţie (inclus în sumarul Panoramicului…, după ce apăruse mai înainte în Dinspre Sud-Est, editura Libra, Bucureşti, 1999) care, deşi adânceşte prăpastia dintre Muthu şi spiritul nerăbdător al noului veac angajat într-o vânătoare de soluţii socio-economice urgente, şi mai puţin în justificări de istorie culturală, probează, dacă mai era nevoie, luciditatea acestui nobil transilvan. Explicaţiile profesorului sunt fără cusur. Obiect de dispută a cel puţin trei Centre de putere, Sud-Estul nostru nenorocit naşte implozie după implozie: o veritabilă „cultură de concentrare”, cu alte cuvinte, o formă de eliberare „măcar interioară”. Aşa s-ar explica, de pildă, bogata literatură sapienţială, menită să contrabalanseze şi să răscumpere această uriaşă dramă colectivă, consumată la noi şi în Balcani. La rândul său, enciclopedismul românesc este citit în aceeaşi grilă a „recuperărilor”: el trebuie să compenseze „căderile” noastre de-a lungul Istoriei. Adesea fatalul şi obsedantul echilibru instabil obligă românii şi balcanicii să-şi asume conjucturalul şi derizoriul. Din acest punct se nasc, în demonstraţia convingătoare a lui Mircea Muthu, convertirea negativului în pozitiv şi salvarea prin creaţie, cele două strategii mereu încorporabile, mereu la dispoziţia acestui tip de discurs soteriologic. Profesorul clujean se mută, astfel, cu arme şi bagaje în spaţiul metafizicii blagiene, de unde poate postula, dimpreună cu Noica, îngrădirea omului că sursă fundamentală – şi compensativă – de creaţie.
Ahoretia pomenitului Noica – una dintre cele „şase maladii ale spiritului european” în viziunea filosofului – ca o modalitate de compensare a precarităţii fiinţei, prin soluţia înfăptuirii culturale, mi se pare, însă, mai apropiată de poziţia lui Cioran decât de cea lui Blaga. Nu este prea îndepărtată nici de aceea a postmodernităţii, unde, mult mai grav, precaritatea poate antrena, de fapt, kitsch-ul şi subcultura. Pe aceeaşi linie, nu pot să nu amintesc aici textul recent publicat în presa locală clujeană, aparţinând unui autor care, sub titlul „Ruj-Napoca” denunţă ironic „încă un triumf balcanic”, românesc, al deriziunii. În maniera sa caracteristică, Doru Pop scrie despre gloria mediatică a intrării Clujului în istorie, după recentul „succes internaţional fără precedent”: 1.384 de rujări într-un singur minut (!). O culme a superficialităţii, scrie autorul Telenovelei socialiste, deoarece, în tot acest timp consacrat mediatizării şi glorificării derizoriului, Europa şi lumea bună, lecuite demult de reziduurile falimentare ale unei astfel de contemplaţii păgubaşe, acţionează, recuperează şi construiesc: NASA plănuieşte o misiune spre Marte, cercetătorii japonezi lucrează pentru a realiza primii roboţi umanoizi, iar elveţienii se pregătesc să decodeze modul de funcţionare a creierului uman (ziardecluj.ro, 13 martie 2014). Lesne de înţeles de ce, dintr-o astfel de perspectivă, acid – postmodernă, răscumpărarea estetică pe care o visează Mircea Muthu rămâne o himeră, iar cultura deriziunii o molimă care bântuie deasupra „târgului”.
Unde stăm? Unde am putea oare să stăm? Între (Muthu), dedesubt (Doru Pop), întru (Noica)? Balcanii ajung astfel să candideze pentru titlul de zona crepusculară, un câmp al oscilaţiei, al permanentei tensiuni, un spaţiu dintre dramă şi parodie, situat între modelul occidental antropocentric şi cel răsăritean cosmocentric (relevant în acest sens este şi textul lui Călin Teutişan, Sinteze culturale şi interferenţe teoretice, inclus în sumarul volumului omagial amintit mai sus).
Vocaţia profesorului şi criticului M. Muthu este susţinută şi de pasiunea pentru „intersectări”, iar acest fapt se poate deduce foarte uşor şi din structura Panoramicului sud-est european. Specialitatea casei rămâne confluenţa culturală, finalitatea este soteriologică, iar metoda – rigoarea absolută, exactitatea, fie ea servită de aportul unor seducătoare metafore („iepurele – agent funerar în gramatica mitului”, „plonjarea în anamnesis a lui Făt-Frumos”) care nu apar drept fenomene izolate, ci, din contră, oferă o imagine cât mai cuprinzătoare asupra confesiunii indirecte a criticului. Un excelent background filosofic, firesc, până la urmă, pentru un profesor exemplar de estetică, îl ajută pe M. Muthu să-şi ţină adversarii de opinie la distanţă. În acest sens, discursul său este unul extrem de blindat, inclusiv ideologic, criticul interesându-se de cercetările filosofice la ordinea zilei, citând, acolo unde este cazul, din lucrări recente sau din operele unor „autorităţi” în domeniu. Vizitând, fără excepţie, doar studiile cercetătorilor consacraţi, Muthu apelează tot la critica academică: la un Ştefan Afloroaei, în materie de filosofie, la un Sorin Mitu, în materie de istorie, dacă e să amintim aici doar câteva referinţe româneşti care, alături de cele internaţionale, sunt asimilate discret, fără a perturba şirul naraţiunii critice. Rezultatele nu încetează să se vadă, şi nu de azi sau de ieri, ci de câteva decenii bune. Felix Nicolau nu este deloc departe de adevăr când afirmă că M. Muthu a reuşit, în tot acest timp, să propună o grilă viabilă de lectură, în cheie balcanică, a literaturii române. Mi se pare cea mai înaltă apreciere pe care criticul ar fi putut-o primi până acum.
Semnalând, la final, şi apariţia recentă a (încă) două cărţi semnate de Mircea Muthu (volumul I al seriei Repere culturale transilvane, însumând contribuţii ale istoricului literar, precum şi noul ciclu de poeme, Umbre, reunit alături de mai vechile Grafii şi Esenţe sub genericul unei veritabile antologii poetice: Trepte, ambele la editura Eikon & Scriptor), într-un an omagial, prilejuit de împlinirea unei cifre rotunde, ştiu prea bine că autorul va zâmbi la vederea acestei încropiri cu iz sentimental-memorialistic a fostului său student. Combinaţia irezistibilă de umor şi melancolie a profesorului (Andrei Bodiu a văzut-o şi a însemnat-o ca atare) l-a ajutat să se menţină mereu în echilibru de-a lungul acestui drum parcurs, cum ni se spune în mottoul de la Panoramicul sud-est european, pentru a pleca dintr-un loc şi a veni din nou acolo, în definitiv, pentru a se întoarce. Această eternă reîntoarcere, precum şi povestea ei, se confundă, de la un moment dat, cu traseul de excepţie al şcolii filologice clujene, al cărei produs de primă mărime este Mircea Muthu, Profesorul Universitar prin excelenţă, versiunea ardelenească, dacă vreţi, a bucureşteanului Paul Cornea, şi care merită, sunt absolut sigur, o carte de convorbiri pe măsura celei realizate de Daniel Cristea-Enache.
Nostalgiile dureroase şi adânci ale poetului, umorul ardelenesc şi seninătatea omului, gravitatea şi rigoarea teoreticianului, happening-ul şi energia profesorului mărturisesc originalitatea şi verticalitatea unui cărturar român de anvergură europeană. Metafora „mărului proaspăt / rătăcind pe linia orizontului” (Umbre, 2014) îi vine ca o mănuşă.

(o versiune prescurtată a acestui text a apărut în revista „Verso”, serie nouă, nr. 2-3 (109-110) / 2014)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *