1.” Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită… Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.” & „În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”
2. Opera sa completă este editată, în colaborare, de Editura Polirom şi de Mănăstirea Sf
Ana din Rohia (http://www.polirom.ro/catalog/autori/steinhardt-n-/ ). Polirom.ro: „N. Steinhardt se naste la Bucuresti pe 29 iulie 1912. Isi face debutul publicistic foarte de timpuriu in revista Liceului „Spiru Haret”. Isi ia bacalaureatul in 1929 si frecventeaza cenaclul „Sburatorul”, iar in 1932 isi ia licenta in Drept. In 1934 incepe sa colaboreze la Revista burgheza si publica sub pseudonimul Antisthius volumul parodic In genul… tinerilor. Isi ia doctoratul in Drept in 1936. In 1935 si 1937 publica impreuna cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme siIllusions et réalités juives. Colaboreaza la Libertatea si la Revista Fundatiilor Regale. Dupa razboi, publica pentru scurta vreme inUniversul literar, Victoria, Tribuna poporului si, din nou, Revista Fundatiilor Regale. Refuza sa colaboreze cu noul regim. In 1960 este anchetat, apoi condamnat in „lotul Noica-Pillat” la 12 ani de munca silnica. Trece prin inchisorile Jilava (unde este botezat de parintele Mina Dobzeu), Gherla si Aiud. Eliberat in august 1964, va reveni dupa citiva ani in lumea literara prin traduceri, medalioane, cronici etc. In 1972 termina prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publica volume de eseuri si de critica foarte bine primite, desi unele sint puternic cenzurate. Monah din 1980, ramine activ pe terenul eseisticii si al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.”. Între volume publicate la Polirom, desigur, şi versiunile „Jurnalului Fericirii”, una dintre marile cărţi ale culturii române din ultimul secol. O carte în care N. Steinhardt nota, între altele: „Jilava. Reduit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean rece şi profund ostil. E o mână stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În locul acesta ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea.”
3. Nicu-Aurelian Steinhardt se trage dintr-o familie evreiască La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, se converteşte la creştinism. Ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii). Momentul botezului, relatat în “Jurnalul fericirii”: 15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.”
4.Nicolae Steinhardt – cele 7 păcate capitale: „“Cele șapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu știu, n-am știut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila.””
5.Despre Marcel Proust:
Dar si despre cristalofilie:
6.A fost coleg de liceu, la Spiru Haret, între alţii, cu Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat,Marcel Avramescu. Alături de unii dintre aceştia, va fi, de altfel, şi arestat de către comunişti în deceniul al şaselea.
7. Jurnalul fericirii: „Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.”
8.O colecţie semnificativă cu fotografii care îl înfăţişează pe Nicolaes Steinhardt: http://www.orthodoxphotos.com/Orthodox_Elders/Romanian/Fr._Nicolae_Steinhardt /
9.Alexandru Paleologu: „În 1972 mi-a adus manuscrisul „Jurnalului fericirii”. Până atunci, îl admiram foarte mult pe Nicu şi pentru ce scria, şi pentru ce spunea, şi pentru disciplina lui mentală. Dar cartea aceea, când am citit-o, într-o noapte şi în ziua următoare, mi-a tăiat răsuflarea. L-am chemat şi i-am spus: „Măi, Nicule, toată lumea ne ştie că ne batem pe burtă, că-mi permit să te bat pe burtă, că-ţi vorbesc ca unui egal, uneori te şi admonestez sau chiar te iau în râs. Rămânem aşa, că aşa ne ştie lumea. Dar, în realitate, aferim! Eşti la ora actuală, probabil, dintre toţi scriitorii români trăitori, cel mai mare.”
10. „Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care ţine deopotrivă de lume şi de cer.” & „Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în intregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă. Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirlile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi stă la îndemână.” & „Afirmarea adevărurilor veşnice este oricand binevenită, este în totdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.”
