H.-R. Patapievici: o pledoarie pentru buna funcţionare a culturii româneşti

Ca scriitor şi publicist, H.-R. Patapievici ne-a obişnuit deja cu un anumit tip de scriitură. Radiografiile exacte, conjecturile îndrăzneţe, mobilitatea interdisciplinară, spectacolul erudiţiei sunt câteva din atuurile autorului extraordinarului bildungsroman Zbor în bătaia săgeţii. Deloc lipsit de contestări (să ne amintim de scandalurile declanşate de textele din Politice sau din Omul recent) şi de encomioane, Patapievici reprezintă perfect tipul intelectualului lucid şi activ, deopotrivă comod şi incomod în cetate. Competenţele sale multiple şi incontestabile, precum şi prezenţa sa deferentă (întărită, cu ceva ani în urmă, prin calitatea de moderator TV și, actualmente, prin cea de amfitrion al unor sclipitoare dialoguri intelectuale) au umbrit mereu aura de „păltinişean”, de „boier al minţii” sau de „neoconservator” cu care mulţi l-au gratulat, mai mult sau mai puţin explicit. Realizările ca director al ICR au demonstrat cu prisosinţă și abilităţile sale administrative, dacă se mai îndoia cineva.

(Auto)marginalizarea de astăzi îi confirmă vocația de gânditor onest, indiferent la sinecuri, dar având propriul program etic și cultural.
Ultima sa carte, De ce nu avem o piață a ideilor (Humanitas, 2014) reprezintă reeditarea unui eseu din 2007, Despre idei & blocaje, care purta, atunci, un subtitlu uşor ambiguu: O modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte. Acum, ca și atunci, H.-R. Patapievici reuneşte variante extinse ale unor articole şi conferinţe publicate anterior în presa culturală, astfel încât să alcătuiască un volum de texte unitare, dedicate stării de azi (şi de totdeauna) a culturii româneşti. Punctul de pornire e dat de o conferinţă din 1996 a lui Gabriel Liiceanu, cu titlul interogativ „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?”, dar problematica a mai fost atinsă, sporadic, şi în alte cărți ale lui H.-R. Patapievici, în special în Omul recent şi în Discernământul modernizării. Configuraţia culturii româneşti e o temă de reflecţie cu bune antecedente în publicistica autorului.

Dar despre ce e vorba, mai precis? Despre un diagnostic şi, implicit, despre conştientizarea lui ca soluţie de început. Diagnosticul e: nu avem, în cultura română actuală, o piaţă a ideilor care să funcţioneze normal, din o grămadă de motive, care ţin de profilul nostru spiritual şi de stadiul istoric la care ne aflăm. Soluţia e, deocamdată, recunoaşterea acestei stări de fapt. Vrem sau nu, aşa se vede din afară şi dinăuntru România culturală a ultimelor decenii: „aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului”; şi tot aici „cărţile originale nu suscită discuţii, şcolile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forţa convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile şi stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competenţele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al elanurilor avortate”. După un asemenea diagnostic dur, pus chiar în deschiderea cărţii, autorul se obligă să analizeze diacronic condiţiile de formare a unei pieţe româneşti a ideilor şi să propună un model al normalităţii. Bineînţeles, nu în absenţa unor succinte şi pertinente judecăţi asupra relaţiilor dintre ştiinţele umane, de-a lungul istoriei, pentru a obţine, într-un final, un model al intercomuniunii fireşti. Demersul critic-sociologic al autorului devine, mai apoi, unul epistemologic şi antropologic, susţinut cu o sclipitoare inteligenţă şi cu o risipă de argumente amplificate concentric.

Mai întâi, starea culturii române. Patapievici afirmă că România s-a constituit, ca piaţă publică a ideilor, începând cu secolul al XIX-lea, în urma importului de idei generale din mediile în care actorii culturali au studiat (Paris, Viena, Berlin), cu preponderenţa aproape exclusivă a literaturii. Filozofia şi ştiinţa nu şi-au creat deloc o tradiţie şi nici un sistem de validare a eventualelor valori. Se subînţelege, criteriile de validare a ideilor generale, bazate pe stări de conştiinţă şi pe emoţii estetice, nu coincid cu cele ale ideilor specializate, bazate pe argument şi pe o tradiţie de cercetare. În plus, ideile specializate nu s-au autonomizat nicicând îndeajuns faţă de ideile generale, pentru ca, astfel, cultura generală dominantă să aibă urmări pozitive, să se constituie într-o sursă şi un mediu al ideilor specializate. Rezultatul? O boală cronică numită de autor non sequitur, o ruptură persistentă între gânditori, opere şi idei, pe de o parte, şi între autori, opere, idei şi public, de cealaltă. Amplificată de comunism şi prelungită după 1989, după o foarte vagă tentativă de normalitate în interbelic, boala culturii româneşti a generat până astăzi bovarism cultural, judecăţi contextuale şi comportament intelectual agresiv, partinic şi suspicios. „Viaţa noastră în spaţiul public este o caricatură”, spune Patapievici, „pentru că toată complexitatea ţesăturii de relaţii care ne leagă este brutal simplificată de mania noastră de a vedea totul în alb şi negru. Viaţa noastră culturală, din acest motiv, nu este evolutivă, ci catastrofică, nu este organică, ci convulsivă; nu este dialogală, ci discreţionară. Pentru cei mai mulţi dintre noi, în spaţiul nostru public nu există decât piscuri inexplicabile şi, între ele, smârcuri demne e dispreţul celor care (bovaric, fireşte) îşi imaginează că fac parte din partidul geniilor, când nu fac de fapt decât să chibiţeze de pe margine. În special, ceea ce ne e imposibil să facem este să purtăm un dialog normal şi să angajăm o polemică decentă. Nu ştim să avem, altfel spus, o bună cultură a diferendului”. Subjugată mereu de logica modernizării forţate (a formelor fără fond, până la urmă), de inexistenţa unei tradiţii de cercetare şi de autoerijarea unui capital de cunoaştere precar în centru de putere, la care putem adăuga izolaţionismul comunist, cultura română nu a beneficiat nicicând de o autentică piaţă de idei, în care diferendele să coexiste dialogal. Într-o piaţă a ideilor generale şi a geniilor autiste, diferendele, atunci când nu se ignoră, nu se pot rezolva decât prin ceartă, cam acesta e verdictul autorului.

Mă voi referi, în continuare, mai pe larg, la felul în care H.-R. Patapievici vede constituirea unei comunităţi a ideilor şi relaţiile dintre diferitele domenii ale cunoaşterii umane. Acest demers teoretic alcătuieşte, în opinia mea, partea „tare” a cărţii, dând încă o dată, în cazul autorului de faţă, un extraordinar spectacol de erudiţie bine dozată argumentativ.

Aşadar, care sunt condiţiile naşterii unei comunităţi de idei care să funcţioneze sub forma unei culturi vii şi productive? Urmându-l pe epistemologul C.S. Peirce, Patapievici afirmă că orice realitate este garantată de existenţa unui spaţiu public, cu alte cuvinte, de un număr de oameni care să valideze mereu adevărurile pe care le acceptă ca evidente. Comunitatea presupune consens, o piaţă a schimburilor libere între indivizi cu opinii diferite, deprinşi să se comporte civilizat. „Numai existenţa unei comunităţi asigură neirosirea succeselor şi valorificarea eşecurilor”. Tradiţia culturală occidentală, faţă de alte tradiţii, crede Patapievici, s-a bazat tocmai pe absenţa stagnării, pe valorificarea permanentă a succeselor şi pe capacitatea permanentă de a valorifica eşecurile. Or, în cazul nostru, inexistenţa unei comunităţi care să asigure o piaţă de idei funcţionabilă a dus la rupturi în coerenţa realităţii, la rudimente de adevăruri şi la absenţa structurilor argumentative, altele decât impresiile estetice ale ideilor generale. Acest lucru a generat şi grave carenţe sociale, pentru că societatea e şi ea o creaţie a adevărurilor susţinute de consensul comunităţii. „O societate nu poate exista fără o comunitate a tuturor schimburilor, care, asemenea unui dublu circuit, sangvin şi nervos, să o străbată în toate profunzimile ei şi, astfel, să o facă vie, suplă şi fertilă — într-un cuvânt, existentă. Material vorbind, aceste schimburi trebuie să fie comunizate şi integrate potrivit criteriilor de existenţă ale oricărei pieţe în genere: continuitate, libertate, caracter public, impredictibilitate, densitate mare a schimburilor etc. Din punct de vedere ideal, toate aceste schimburi trebuie înţelese ca făcând parte dintr-un lanţ neîntrerupt, asemănător marelui lanţ al fiinţei de care vorbeşte tradiţia clasică, şi care constituie suportul desfăşurării tuturor vieţilor, evenimentelor şi istoriilor noastre, reale, posibile şi imaginare”. Boala non sequitur chiar asta reprezintă în corpul culturii româneşti: adevărurile dovedite, ideile originale, atunci când apar, nu au nicio urmare.

Absenţa în România a unei comunităţi în care ideile să aibă impact şi care să fie, la rândul ei, formată de idei a fost cauza principală a bolii non sequitur, care a caracterizat dintotdeauna cultura autohtonă. Preeminenţa excesivă a culturii generale, afirmă Patapievici, mai ales a culturii literare, a făcut ca celălalt tip de formaţie, cel specializat, să fie aproape inexistent. Soluţia rapidă a autorului, valabilă, deocamdată, pe termen scurt, constă în aprecierea culturii de specialitate şi în deprecierea culturii generale. Spun pe termen scurt pentru că, în fapt, cele două tipuri de culturi trebuie să existe, fiecare în parte, şi mai ales nu trebuie separate, pentru o bună funcţionare a pieţei de idei. Sănătatea unei culturi şi a unei civilizaţii depinde în mare măsură de comunicarea dintre cele două tipuri de culturi. Dacă Occidentul a pierdut frecvenţa culturii generale, în prezent, în favoarea hiperspecializării, noi o avem în exces şi acesta poate fi un avantaj. Nu e, însă, un avantaj pentru noi cvasi-inexistenţa culturii specializate şi nici imitarea cu orice preţ a unor modele culturale străine (occidentale sau americane), care sunt şi ele bolnave prin funcţionarea într-un singur palier paideic, cel specializat. Doar dialogul între cele două culturi le poate valida pe ambele la nivelul comunităţii. „Ele trebuie să se hrănească reciproc”, spune autorul, „potrivit regulii sub care funcţionează fiecare. Înţeleg prin această «hrănire reciprocă» capacitatea culturii generale de a oferi un suport comunitar (s.a.) culturilor de specialitate şi, simetric, capacitatea culturilor de specialitate de a întreţine cognitiv adevărul (s.a.) culturii generale”.

Patapievici oferă un model al bunei funcţionări şi al hrănirii reciproce dintre culturi. El porneşte de la ideea că începutul culturii europene s-a caracterizat prin interdisciplinaritate, printr-o comunitate originară de instrumente gnoseologice şi epistemologice, care acum s-a pierdut. Filozofia greacă s-a născut din toate întrebările privitoare la fiinţă, apoi, prin diviziune, aceste întrebări au devenit, ulterior, ştiinţe particulare: matematică, fizică, chimie, teologie, economie etc. Toate disciplinele moderne îşi au rădăcina în cultura comună a filozofiei antice greceşti. Hiperspecializarea modernă a dus la cezura definitivă dintre domeniile cunoaşterii şi la dispariţia unui dialog autentic şi folositor progresului şi schimbului de idei. Nu de mult chiar Popper susţinuse, pe bună dreptate, că toate problemele la care a încercat să răspundă ştiinţa modernă sunt, în ultimă instanţă, probleme filozofice, numai că acest lucru nu mai e conştientizat. Prin urmare, Patapievici propune modelul ideal al „culturii-roată”, inexistent la noi, ca şi în altă parte. La noi, spuneam, prin preeminenţa culturii generale, în Occident, prin preeminenţa celei specializate. Butucul roţii reprezintă trunchiul problemelor comune de la care pornesc toate celelalte domenii, reprezintă cultura comună care stă la baza celorlalte forme de cultură. Spiţele sunt culturile specializate, care se desprind din trunchiul comun, iar circumferinţa roţii e alcătuită din domeniile interdisciplinare care asigură unitatea culturilor specializate şi le opreşte separarea. „În termenii modelului spaţial al roţii, o cultură bine rânduită trebuie să aibă şi căpăţână, şi spiţe, şi obezi. În căpăţână se află întrebările care ne privesc pe toţi. Prin spiţe se individualizează întrebările care deschid formele specializate de cultură. Acestea se realizează integral în obezile care abordează circumferinţa roţii, pe conturul căreia va aluneca de acum, lin, vehiculul umanităţii”.

O cultură care aspiră la completitudine, aşadar, funcţionează, în viziunea lui Patapievici, prin coexistenţa dialogală a centrului şi a periferiei, a specialiştilor şi a generaliştilor, a umaniştilor şi a oamenilor tehnici. „Într-o bună rânduială a culturii, specialistul nu rămâne ghetoizat în propria specialitate, deoarece, precum monadele lui Leibniz care aveau ferestre spre lumea armoniei prestabilite, şi domeniile de specialitate sunt permanent puse în contact, atât prin centru, cât şi prin periferie. Prin centru, întrebările de specialitate pot regăsi oricând nu doar întrebările fondatoare ale disciplinei, ci şi noile întrebări ale curiozităţii nespecializate. Prin periferie, unitatea cunoaşterii este asigurată de rezultatele terminale ale cunoştinţelor specializate, care sunt constrânse de logica menţinerii în autonomie a specialităţilor distincte să facă sistem”. Niciuna dintre extreme nu e benefică, prin urmare. Occidentul promovează azi doar cultura specializată, într-un elan al tehnicizării care a distrus câmpul problemelor comune ale cunoaşterii. Universităţile occidentale produc „intelectuali lipsiţi de cultură”, un fel de primitivi specializaţi în ceva anume şi numai în acel ceva. România, care mai deţine încă o masă de oameni general cultivaţi, imită servil (a făcut-o dintotdeauna) modelul occidental prin sistemul de învăţământ comunitar (Patapievici vizează Directiva de la Bologna) şi pierde, astfel, capitalul cultural care ar putea constitui „butucul” roţii. De aici, catastrofa pieţei de idei. La acestea se adaugă Zeitgeist-ul post-modern: relativism, divertisment, consumism, trăirea exclusivă în prezent. Idealul umanist care a generat marea cultură a Occidentului pare a fi dispărut astăzi complet, lăsând locul specializărilor standard. S-a uitat că problema scopurilor ultime prin care orice existenţă se aşează într-un anume fel nu e posibilă fără capacitatea de a jongla cu ideile şi cunoştinţele, cu tot ceea ce e cultură, în general.

Pledoaria lui Patapievici pentru buna funcţionare a culturii româneşti (şi a oricărei culturi, în general) se încheie cu dorinţa de a scăpa de „minoratul de a fi doar o cultură de cultură generală, fără a deveni ignari”. Răul vine din faptul că ceea ce noi imităm, în prezent — cultura de tip specializat, exclusiv — pare „competitiv”, „profesionist”, în pas cu timpul. Puţină inteligenţă trează ne va arăta că numai dialogul dintre cultura specializată şi cea generală e calea bună. O arată cu prisosinţă cartea aici discutată.
(variantă ușor modificată a unui text publicat ”pe hârtie”, în 2007)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *