Feodor Sologub- siluete în ceaţă

Feodor Sologub este, alături de Leonid Andreev, unul dintre cei care împinge experimentul abisal cel mai departe în proza rusă de dinainte de 1917. Marcat de amprenta simbolismului, supravieţuind în Uniunea Sovietică ca o umbră a unui trecut extinct şi îndepărtat, Sologub este, prin formula sa narativă şi prin impulsurile scriiturii sale,la antipodul optimismului decebrat al realismului socialist. Moartea sa din 1927 vine la vreme, ca o ieşire din acest impas literar şi existenţial.

“ Demonul meschin”, tipărit în 1907, este un text în care vocile lui Gogol şi ale lui Dostoievski se unesc, spre a contura timbrul unui autentic expresionism rusesc. Romanul lui Sologub este anatomia unui rău care se întinde ca o pecingine, a unui rău ubicuu şi mărunt, a unui rău ce umileşte şi murdăreşte, a unui rău care sufocă şi copleşeşte cu miasmele sale. Profesorul Peredonov, mediocrul şi maniacalul dascăl ce visează la postul de inspector, sedus de reveriile gloriei, este,până la un punct, un Unrat rus. Ceea ce îl obsedează este absenţa respectului şi sentimentul de a nu conta cu adevărat în acest univers provincial de fantoşe. Ca şi Unrat, cel din care Von Stenberg face să se nască un mit cinematografic, Peredonov este expresia ultimă şi teribilă a obtuzităţii filistine. Bucuria care îi luminează zilele cenuşii este delaţiunea, în vreme ce teroarea pe care încearcă să o distileze în sufletele elevilor săi este elixirul zeesc de care nu se poate lipsi. În Peredonov, cel care se umileşte şi este mereu atent la conformismul ideologic al lecturilor şi al bibliotecii sale, Sologub întruchipează vâna rusă a omului mărunt, ce trăieşte sub apăsarea fricii de a aluneca în neant şi nesiguranţă.


Iar Graalul spre care tinde profesorul de provincie este postul de inspector. Miraculos şi aparent de neatins,postul îi umple întreaga existenţă cu materialitatea lui fetidă. Protecţia Prinţesei este acel deus ex machina de care depinde promovarea. Compromisul conjugal pe care îl face, legalizarea concubinajului cu odioasa Varvara, este sacrificiul pe altarul acestui zeu îndepărtat,de la care se aşteaptă mântuirea şi înălţarea. Dar în spatele acestei zeităţi princiare se află realitatea meschină a unui complot plastografic- scrisoarea prinţesei este un fals pregătit în odăile colcăite ale urbei lui Peredonov. Profesorul aşteaptă, zadarnic,semnul pe care destinul este chemat să i-l facă.

Dar “ Demonul meschin” nu este doar o incursiune gogoliană în acest spaţiu îmbâcsit al mediocrităţii. Nebunia lui Peredonov,o nebunie care se instalează treptat şi teribil, ca un văl sângeriu, evocă siluetele tulburate ale lui Bruno Schultz sau Canetti.Demenţa lui Peredonov modifică înseşi contururile realului, umple casa şi străzile cu vedenii care îl torturează şi îl interpelează, accentuează această stare paroxistică de suspiciune. Nimic nu este ceea ce pare în ochii lui Peredonov. Colegii complotează împotriva lui, amicul de băutură are alura unui berbec demonic, iar motanul se preschimbă într-o vietate infernală. Nejdia pe care o vânează Peredonov cu minuţiozitate dementă este zvârluga ce apare şi dispare, ca un semn că edificiul minţii sale se crapă, ireversibil. Nebunia lui Peredonov nu este nebunia prometeică a lui Kerjenţev, din “Gândirea” lui Andreev- este o nebunie mediocră, grotescă şi înspăimântătoare.

Demonul provincial al lui Sologub eşuază în crimă în clipa în care mirajul înălţării sale birocratice se risipeşte. Revelaţia minciunii grosolane a scrisorii aruncă în abis această fiinţă vidată şi şchioapă, asemeni unui automat defect. Asasinatul este sordid ca şi Peredonov însuşi. În locul Inspectorului temut, se află doar cochilia spartă a unui nebun oarecare. Visul de supraom provincial alunecă în bolboroseala dementă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *