Destinul a fost necruţător cu I. D. Sîrbu. I-a dăruit închisoarea, exilul interior, amărăciunea şi durerea: viaţa sa a fost un şir de încercări, marcat de această unică vocaţie a libertăţi şi a curajului intelectual. Dacă ar fi să căutăm calitatea prin care întreaga sa personalitate poate fi luminată, aceasta ar fi onoarea. I. D. Sîrbu a refuzat să trădeze, să denunţe, să abjure . Acolo unde complicii şi delatorii, călăii şi ticăloşii au triumfat, Sîrbu a rămas fidel unui crez donchişotesc al curajului şi al solidarităţii.
Despre acest destin a scris Clara Mareş, iar cartea sa a devenit unul dintre monumentele intelectuale închinate celui care a fost, până la capăt, bântuit de spectrul ratării. Mai mult decât un extraordinară şi profundă investigaţie în marginea unei vieţi, volumul Clarei Mareş este oglinda în care se poate contempla un timp al suferinţei, al scrisului şi al disperării.
Căci itinerariul pe care îl consemnează Clara Mareş se suprapune peste anii de tinereţe, de maturitate şi de sfârşit ai lui Sîrbu. Din clipa în care, în numele onoarei, Sîrbu a ales să nu îl denunţe pe Lucian Blaga şi până în zilele agoniei sale, Sîrbu a fost plasat de poliţia poliţia politică în patul procustian al reţelelor informative.
Fiecare dintre gesturile lui Sîrbu este consemnat şi fişat de cei care se află în jurul său. Fiecare scrisoare pe care o trimite este interceptată şi examinată ca un corp delict. Fiecare text pe care Sîrbu îl alcătuieşte este suspect, încadrabil ca atare în acest repertoriu de infracţiuni ale fostului deţinut politic.
Şi este terifiantă acribia cu care Securitatea, în toate aceste decenii, elaborează dosarul celui care nu încetează să îi fie ţintă. În Craiova, acolo unde se petrece atrocele său exil, Sîrbu este înconjurat de cei ce au o unică misiune: ridicarea zidului de sticlă de care este înconjurat scriitorul.
Cei care l-au umilit şi prigonit au cunoscut onorurile unui regim întemeiat pe abjecţie. Anchetatorul Tudor Vornicu s-a metamorfozat în teleastul adulat de public: urmele uceniciei sale de securist au fost şterse, peste decenii. Memoria lui I.D. Sîrbu este un obstacol, solitar, în faţa acestei amnezii vinovate. Supravieţuitor, Sîrbu este spectrul ce revine, spre a convoca timbrul victimelor uitate.
Prin ereditate şi obârşie, Sîrbu ar fi putut fi un om al noului regim care se naşte la 1945: originea minerească şi angajamentul său de stânga constituiau un blazon ce îi conferea şansa accederii în parnasul reperist. Însă cerbicia sa a făcut ca toate acestea să nu mai conteze.
Omul venit din Petrila a devenit duşman al poporului. Anchetat, bătut, umilit, acuzat de participare la infernale comploturi, el s- alăturat drumului tragic al generaţiei căreia îi aparţinea, ramurii cerchiste din trunchiul “generaţiei războiului”. Înconjurat de turnători, incapabil să atingă recunoaşterea la care era îndreptăţit, separat de prietenii săi, I. D. Sîrbu a murit înainte de a vedea sfârşitul comunismului. Cancerul care l-a devorat a dat naştere paginilor celor mai dureroase din întreaga sa literatură autobiografică. Boala sa este una cu agonia unei întregi naţiuni.
Din această materie a suferinţei şi onestităţii etice se iveşte literatura sa postumă. Asemeni lui N.Steinhardt, Sîrbu a ales să scrie cu gândul la un viitor pe care nu avut privilegiul să îl mai întâlnească. Pariul său a fost, în termenii Monicăi Lovinescu, unul est-etic. Moralist şi distopic, tonul textelor publicate postum este marcat de luciditatea îndurerată şi agonizantă a a celui care asistă la spectacolul macabru al prostiei întinse peste ţară ca o metastază.
“Adio, Europa” sau “ Lupul şi catedrala” sunt testamentul romancierului revelat abia după moarte. Distanţa dintre cutezanţa tragică şi grotescă a literaturii sale şi falsitatea propagandistică a romanului politic de consum al anilor ceauşişti este semnul libertăţii asumate, intransigent şi suicidar.
Spre deosebire de pontifii literari cu care a fost contemporan, I. D. Sîrbu apare neatins de zgura dezonoarei intelectuale. Curajul cu care a înfruntat secolul comunist a fost pe măsura geniului său. Literatura a învins, în cele din urmă, tirania.
Cartea impresionantă a Clarei Mareş este cea la care Sîrbu însuşi a visat, în anii în care se părea că nu mai există speranţa. Aici se află, întreagă, vibraţia libertăţii şi tenacitatea onoarei. Moştenirea lui Sîrbu nu este doar literatura sa,în fine editată, ci şi destinul în care s-a zidit. Fiul de miner a fost, până la capăt, omul care nu a vrut să trădeze. Efigia sa este, în ordinea posterităţii,efigia demnităţii care nu se pleacă şi care nu abdică, în pofida a toate şi a tuturor.
