“Speranţa abandonată”, ultima parte a dipticului memorialistic al Nadejdei Mandelştam, este unul dintre textele în care tradiţia majestuoasă a prozei ruse se întâlneşte cu vocaţia de mărturisire a existenţialismului iudeo- creştin. Martor al secolului crimei, uitării şi fricii, Nadejda Mandelştam călătoreşte, alături de soţul ei pierdut, de –a lungul fluviului fără de sfârşit al amintirilor şi întrebărilor. Ignorând ordinea cronologică a istorisirii, preferând digresiunea secvenţelor clasice ale ficţiunii, “ Speranţa abandonată” este testamentul simfonic şi vizionar al intelectualităţii ruse, la căpătul deceniilor de leninism şi stalinism.
Densă şi încărcată de presimţirea destinului particular pe care această carte îl va avea, memorialistica Nadejdei Mandelştam este o căutare febrilă a urmelor trecutului pe care autoritatea îl şterge, zi după zi. În contra versiunii oficiale care aparţine învingătorilor şi delatorilor, în contra complicităţii în uitare şi solidarităţii în ticăloşie, soţia poetului ucis de tiran devine vocea prin care se dă glas lumii pe care Stalin a crezut-o îngenuncheată şi stârpită. Paginile Nadejdei Mandelştam sunt o istorie paralelă ce dezminte, contrazice şi confruntă naraţiunea oficială. Sărăcia, însingurarea, alienarea sunt culorile care nu vor încăpea niciodată în tabloul festiv al epocii sale. Mumificării morale şi trădărilor, Nadejda Mandelştam le opune, înverşunat, , dreptul la auto-determinare individuală, înţeles, invariabil, în relaţia sa naturală cu rigoarea morală şi responsabilitatea.
În secolul tututuror relativismelor, Nadejda Mandelştam coboară, alături de O.M, până în adâncul infernului pe care zeităţile materialismului dialactic îl edifică, planificat. Cronică a deceniului şi jumătate de dinainte de arestarea şi moartea lui O.M, textul este şi consemnarea unei iubiri care înfruntă,în libertatea ei tumultuoasă, pericolele istoriei. Evocând pe Osip Mandelştam, evocând modul în care se naşte literatura sa, “ Speranţa abandonată “ devine oglinda în care se regăseşte imaginea celui care nu mai este. Dragoste care trece peste moarte, dragostea dintre NM şi OM culminează cu ultima scrisoare pe care prozatoarea o trimite poetului, la finele lui 1938. Este ca şi cum scrisul ar fi investit de iubire şi devoţiune cu puterea de a lumina tenebrele. Scrisoare adresată unui mort, epistola Nadejdei Mandelştam merită citită şi de către intelectualii care cred, în pofida a toate şi a orice, că viitorul omenirii se poate întemeia pe sânge, fanatism şi teroare,sub semnul auroral al progresului.
Nadejda Mandelştam îşi concepe cartea cu graba sfidătoare a fiinţei supravegheate şi umilite. Scrisul ignoră, în libertatea sa auto-asumată , mediul literar sovietic şi intră în dialog cu tradiţia pe care regimul comunist a întrerupt-o, dramatic. Obsedante, referirile la Puşkin, Dostoievski şi Tolstoi conferă textului din “ Speranţă Abandonată” o dimensiune intelelectuală şi etică particulară. Despărţindu-se de mistica slavofilă a lui Dostoievski, ca şi de exaltarea utopică a tolstoianismului, gândirea Nadejdei Mandelştam alege drept valori centrale ale canonului libertatea, responsabilitatea şi memoria. În cele din urmă, dialogul cu cei de dinaintea sa, de la visătorii inocenţi la teroriştii “ Voinţei Poporului” , se naşte din această stupefacţie tragică pe care o naşte rătăcirea secolului XX. Opoziţia dintre libertate şi samavolnicie este esenţială pentru înţelegerea viziunii din “ Speranţă abandonată”. Închiderii în naţionalism şi individualism, slăvirii puterii ilimitate şi demonice a individului, Nadejda Mandelştam le contrapune tăria umanismului hrănit de suferinţă. Nu himerica întoarcere către popor, nu himerica invocare a unui spirit răzbunător al revoluţiei pot fi căile de ieşire din impasul etic, ci cultivarea, statornică şi temerară, a personalismului ce acordă individului locul său în comunitate, iar comunităţii poziţia sa firească în ansamblul de comunităţi al lumii.
Samavolnicia, care îşi are originea ei cea mai îndepărtată în exerciţiul prometeic şi infernal al lui Şatov sau Kirillov, înseamnă triumful arbitrariului şi naşterea unei împărăţii terestre din care orice umbră de compasiune şi de solidaritate dispare. Frica ce dizolvă familii, sate , oraşe şi ţări, frica ce supune omul la ispitele cotidiene ale delaţiunii, este expresia cea mai puternică şi durabilă a acestei energii ce locuieşte spiritele însetate de absolut. Geniul lui Dostoievski, notează profetic Nadejda Mandelştam, a insemnat şi capacitatea de a consemna în romanele sale întâlnirea cu demonii care îl vizitau şi îl tulburau. I –a fost dat Nadejdei Mandelştam să extragă din suferinţa veacului ei îndreptarul etic al demnităţii şi speranţei, la egală distanţă de închipuirile slavofile şi de neliniştea revoluţionară şi suicidară a profeţilor revoluţiei. Din poezie, încredere în spirit şi curaj se naşte instrumentul cu care omul confruntă chipul barbariei.
