La fel ca toată lumea, mă apuc de tipica mea curățenie de primavera : mătur, spăl, șterg praful… și mi se pare că fac mai multă dezordine decât era înainte și că, odată ce scap de anumite lucruri, cele care rămân parcă se înmulțesc mai tare. Mă pun în fața lor ca un Superman în fața prijmediei și îmi dau seama că trebuie să le elimin. Dar, apoi, mă gândesc că poate mai am nevoie de ele pe viitor (la fel cum binele nu poate exista dacă nu este răul cu care să se compare).
Stau să mă gândesc: ce bine ar fi dacă am trăi fără lucruri. Să stăm într-o casă mare, fără nimic în ea… doar cu o pernă și o plapumă (și de ele poți să te dispersezi atâta vreme cât ai avea un geam în loc de acoperiș. Și noaptea să simți că stelele te învelesc…). Ne place să ne complicăm atââââât de mult. Întotdeauna vom cumpăra lucruri care nu ne trebuie pentru a impresiona persoane care nu ne plac. Și ne înconjurăm de o grămadă de nimicuri doar pentru a ne simți stăpâni pe un Univers cât mai mare.
Iubim inutilitatea din jurul nostru doar pentru că ne face pe noi să ne simțim utili… să aranjăm haosul care ne înconjoară. Și inventăm tot felul de scheme, chipurile, ca să ne ușureze viața, dar, fără să ne dăm seama, intrăm în acest joc și noi devenim cei ghidați. Iubim aparaturile complicate, trăim pentru tehnologie, internet și tot ceea ce credem noi că ne apropie mai mult de ceilalți, dar nu fac nimic altceva decât să ne îndepărteze mai tare… unii de ceilalți. Tastăm ore în șir două puncte paranteze, x-uri, smiley faces, inimioare și steluțe, dar când e vorba să folosim cuvintele, nici un „bună” nu ne iese ca lumea. Și dăm vina: pe noaptea trecută când am fost mai „euforici” ca de-obicei, pe prietena cea mai bună care ți-a luat laptopul tastând în numele tău, pe părinții care nu te lasă noaptea pe-afară… pe secolul luminii și al iubirii tip „fast-food”, pe tot ceea ce e în jurul nostru, uitând, însă că ceea ce e lângă noi e mai important.
Spuneam înainte că „suntem sclavii cuvintelor”. Acum sunt de părere că suntem sclavii inutilității. Al lucrurilor fără folos, al punctelor de suspensie, al vorbelor fără glas, dar care poartă un smiley face, al suferinței superficiale… al dragostei prostituate pe facebook. Și singurul mod în care vom putea scăpa de asta este să o luăm de la capăt… să începem să vorbim. Să îmbrățișăm cum trebuie și nu ca și cum am sta la poză. Să iubim fără să ne sinucidem sentimentele la final. Să mergem mai departe ca și cum mâine a murit.
