E o regulă simplă: înainte să iei metroul, aștepți să iasă ceilalți și apoi intri. E la fel când vrei să iei liftul sau când vrei să te urci în autobuz: iese cineva, intră altcineva. E o situație yin yang, dacă pot spune așa… o mână spală pe cealaltă… acțiunea și reacțiunea. Atunci, de ce ne place să ne complicăm ? De ce ne place să amestecăm lucrurile? De ce forțăm anumite evenimente doar ca să avem impresia că timpul va trece mai repede și, în loc să fim ordonați, creăm un mai mare haos? Lumea, noi, nu mai e obișnuită să stea la cozi pentru nimic… practicăm „statul la coadă” orizontal și nu vertical.
Mai întâi se iese și apoi se intră… același lucru e valabil și într-o relație. Mai întâi se iese dintr-o relație, cu plânsete, mesaje și fotografii șterse, melodii ascultate la nesfârșit și milioane de întrebări care încep cu „ce-ar fi dacă” și apoi, după ce am golit tot ce-am avut în noi, putem să lăsăm, din nou, să intre sentimente de dragoste, de fericire și de beție continuă de adrenalină și hormoni, cele de care ne-am descotorosit odată. Dar noi suntem lacomi și nesiguri pe noi. Vrem totul. Și ajungem să ne tratăm inima și sufletul de parcă ar fi un sediu pentru relații cu publicul, unde toată lumea primește plângeri, sfaturi și, câteodată, niște rezolvări ale unor probleme care ne-au depășit. Ieșim din anumite relații, îngropându-ne în altele… croșetăm un fular atât de lung și în toate modurile posibile pentru sufletul nostru, încât nu mai știm de unde a pornit totul… care a fost nodul care a dat startul a ceea ce am vrut să fie „fular”?
Și ne îmbătăm cu ideea că suntem fericiți. Ne simțim mândri că am sfidat niște reguli, că am scutit un timp prețios, că ne-am „salvat” de suferință și avem o atitudine superioară față de cel care a stat să aștepte până să iasă toată lumea. Și atunci, când el este la câțiva centimetri în fața noastră, relaxat, zâmbind lângă ușa metroului, ne dăm seama cât de proști am fost pentru că ne-am grăbit. Pentru a salva câteva secunde, acum ne simțim înghesuiți, frustrați și transpirați… și ne uităm la el și ne reproșăm graba noastră care nu ne-a adus nicăieri decât ne-a înghesuit între atâția oameni necunoscuți și ne simțim presați de ei și simțim că le datorăm și lor o explicație. De ce i-am adus și pe ei în aceeași situație ca noi? Probabil pentru că am uitat lucrul esențial: mai întâi se iese și apoi se intră… iar eu… eu mereu am piciorul în metrou în timp ce lumea se pregătește să iasă… din nesiguranța faptului că metroul ar putea pleca fără mine.
Mai intâi se iese… și apoi se intră… Simplu, nu?
