Trebuie spus încă de la început că satul românesc la început de secol XXI nu era, cum zic unii şi alţii, rupt de mişcările lumii civilizate, izolat în preocupările lui strămoşeşti. Dimpotrivă, era la curent cu noile descoperiri şi tendinţe.
Bunăoară, Ion, fiul Glanetaşului, şi-a schimbat cu totul viaţa după ce citise în presa locală despre concluzia unor cercetători englezi: corpul uman este 70% apă. 70% apă, după ce luptase pentru pământ, crezând cu sfinţenie în cuvintele lui Dumnezeu, repetate duminical de preotul Belciug – omul din ţărână e făcut şi înapoi în ţărână se va întoarce. Ei, şi dacă el nu avea un petec de pământ, unde s-ar fi putut aşterne când i se va fi hotărât obştescul sfârşit. Pentru asta înşelase, îşi pusese lumea în cap şi suferise. Să aibă, după datină, loc de veşnicie. Şi acum bomba cu omul făcut din apă. Păi de unde să ia el o milă, două de apă în ţinutul Năsăudului?
Aşa că şi-a luat tălpăşiţa din cartea lui Rebreanu (păi aşa se face, dom’le, pui oamenii să alerge după cai verzi pe pereţi?) şi, chiar când glasul inimii era mai puternic ca niciodată, a plecat să-şi încerce norocul în alte romane, doar-doar o găsi în istoria asta literară română un petec de mare unde să-şi odihnească trupul când o fi să nu mai fie.
Fata cu ciorapi de arginţi
Mai întâi a încercat nu departe de casă, făcând câţiva paşi înapoi, în Mara. Auzise el zvonuri că ar fi o femeie straşnică, strângătoare şi cam lipsită de plăcerile vieţii. Ştia şi că nu mai e la prima tinereţe, dar se-ncurcase el cu urâta de Ana, acum n-o fi un capăt de ţară s-o plimbe pe rachieriţă prin ţinuturile umede. Cu hotărârea lui şi cu spiritul practic al Marei ar fi putut să facă rost de un pumn de apă. Dar socotelile nu s-au potrivit, ciorapii cu banii adunaţi au fost legaţi la gură şi femeia s-a întors la grijile pentru copii, uitând de promisiuni şi vise la Marea Neagră.
Cu intelectualul nu-i chip
După eşecul din Slavici, Ion a început să urce în istoria romanului românesc, crezând că va da peste oameni mai învăţaţi, de la oraş, confruntaţi, şi ei, cu aceeaşi surpriză a cercetătorilor. Prima oprire a fost la Camil, dar nu a avut succes. A dat numai peste intelectuali oropsiţi şi femei înfumurate, care, în loc să-şi caute un rost pe lumea asta şi să se îngrijească de cea care o să vină, îşi făceau sânge rău din fleacuri. Săturat de discuţii fără rost (unde mai pui că se mai trezeau unii vorbind şi singuri), a dat un verdict capital pentru literatura română – „câtă luciditate, atâta dramă” (pe care alţii şi l-au însuşit pe nedrept, dar nu dăm nume) – şi a plecat.
Quest: femei
Auzise (ştiţi cum sunt satele româneşti, apte pentru zvonuri de tot felul) că a apărut o scriitoare care ar fi scris romane cu femei multe. Clar, acolo era de el; tânăr, şarmant şi cu obiective clare, nu se putea să nu dea lovitura. Pusese mai întâi ochii pe Mini, dar îl ameţiseră poveştile ei cu sufletul, trupul şi toate astea, şi se vedea că nu înţelege nevoile lui. Cu Nory avusese viaţă grea; credea la început că e ea o fire mai dificilă, dar ajunsese să o bănuiască de înclinaţii neortodoxe. Cel mai bine i-a mers apoi cu Ada. Plicitisită de soţul bolnav, prinţesei nu i-a venit greu să se aline în braţele tânărului din Pripas. Toate mergeau ca pe roate, erau la un pas de a pune mâna pe un golfuleţ grecesc, când a apurut în peisaj trubadurul Lică şi măslinia a uitat planurile de mărire. Ce să-i faci, femeia tot femeie.
Cum nu i-a mers nici cu Hallipii, Ion e sigur că în Călinescu va găsi rezolvarea problemelor. Nu el, criticul, l-a înţeles cel mai bine dintre toţi? Încercă mai întâi în Cartea nunţii. Spre norocul lui, pică exact în timpul sejurului de la mare; sigur că va da lovitura şi că va obţine milele de apă, s-a pus pe fermecat, crezând că Lola, Dora şi Meddy erau fericitele moştenitoare ale gurii de mare în care se jucau. A aflat rapid că lucrurile nu stăteau aşa nici pe departe, nu s-a împiedicat de filfizonul Jim şi a sedus-o pe Vera; dar şi-a luat lumea în cap când a auzit-o cu teoriile ei de pension. Păi bine, drăguţă, da’ nu ai citit Ion pentru BAC ca să afli şi tu cum se fac copiii? Tu crezi că de îmbrăţişări am stat eu acolo, în dosul sobei, când eram la un pas să-l trezim pe hâtrul de socru-meu? I-ar fi zis mai multe ignorantei, dar a lăsat-o în plata Domnului, să se descurce filfioznul cum o putea.
Va urma.
