Toți profesorii universitari au o obsesie. Nu poți să te specializezi în ceva, mai ales în domeniul literar, fără să te lași condus de un fetiș, fie că se numește I.D. Sârbu, fie întreg optzecismul. Obsesia lui Ion Manolescu, cel mai mișto profesor de la Litere, este paraliteratura, teoria neconvențională și vizualul.
Lui Ion Manolescu îi place să discute despre ficțiuni, oriunde le găsește. Și le găsește peste tot – în benzi desenate, romane grafice, desene animate, film și s.f. Obsesia lui, spre deosebire de obsesiile celorlalți, care sunt preocupați cu recuperarea unei porțiuni literare de care puțină lume mai este interesată, obsesia lui este orientată spre viitor.
Spre viitorul fenomenului literar în sine, spre viitorul discursului critic și analizei literare. Asta se poate obseva citind „Videologia – o teorie tehno-culturală a imaginii globale” și „Benzile desenate și canonul postmodern”, două cărți programatice, pe care nimeni nu le bagă în seamă deoarece criticii mainstream îi este frică de noutate în general.
Orice revoluție tehnologică (și revoluția pe care o propune Ion Manolescu este una tehnologică la nivelul discursului literar) lasă mulți șomeri. Ăsta e motivul pentru care colegii lui Ion Manolescu se mulțumesc să zâmbească inexpresiv la inovațiile jucăușe pe care le propune. Critica noastră se împarte deci în doi mari manoleșci: Nicolae Manolescu (cu discipolii și epigonii aferenți) și Ion Manolescu (a cărui critică este diametral opusă și ca intenție, și ca formă).
Sunt puțini critici mainstream care înțeleg literatura de azi. Unii se sperie de ea, alții scriu ca și cum ar înțelege-o, iar ceilalți glumesc pe seama ei. În schimb, Ion Manolescu nu numai că înțelege literatura de azi, dar chiar dacă ar descoperi, cumva, o mașină a timpului care l-ar transporta cu 256 de ani în viitor, tot și-ar găsi imediat un post de cronicar.
Dar Ion Manolescu nu este cel mai mișto profesor de la Litere pentru că are niște idei mișto despre literatură în general (idei care, dacă ar fi puse în practică, ar lărgi orizonturile și ar aduce mult mai mult public literaturii și criticii) ci pentru că știe să-și motiveze studenții. Știe cum să le vorbească, cum să-i ajute să gândească și cum să le capteze atenția.
Nu ai cum, ca student, să nu rămâi impresionat de felul în care analizează tot ceea ce înseamnă ficțiune (mai puțin poezia) și de dialogul pe care îl creează. Dacă reușești să treci peste anumite exagerări – e imposibil să nu exagerezi când faci ceva nou – îți dai seama că puțini profesori sunt atât de pasionați de ceea ce fac. În plus, lui nu îi place numai domeniul pentru care a dezvoltat o obsesie, ci îi plac studenții în general, chestie care nu poate fi mimată și care îl avantajează enorm.
Nu este vorba doar despre Ion Manolescu aici, ci despre un stil de abordare, un crez care ar putea dezmorți studiile literare. Dar ca să aibă efectul pe care mi-l doresc să-l aibă, tot acest articol trebuia cântat de către un MC, pe o scenă, în fața a aproape trei mii de oameni. La sfârșitul concertului, MC-ul ar spune, trăgându-și răsuflarea: „O mână sus pentru Ion Manolescu, pentru că avem nevoie de profesori ca el. Hai, și voi, cei din spate!”
