Nu ne-a mai rămas nimic de distrus

Nu regret nicio clipă că am terminat Facultatea de Litere. Nu mi-a adus niciun beneficiu pe piața muncii, dar m-a dezvoltat foarte mult pe plan personal. Gândesc, citesc și scriu mai bine după cei trei ani petrecuți acolo, adică fac mai bine exact lucrurile pe care voiam să le fac mai bine.

Cel mai mult mi-au plăcut oamenii pe care i-am întâlnit. Nu neapărat profesorii (au fost puțini cei care au contat), mai degrabă colegii m-au ajutat. Nu vreau să spun că studenții de  la Litere ar fi cei mai tari. De fapt, dintre toți cei pe care i-am cunoscut, numai vreo zece au contat pentru mine; pe ei i-am considerat adevărații studenți de la Litere și de la ei am învățat tot ce am putut.

Uneori mă întreb de ce nu ne-am format niciodată un grup de scriitori. Aveam cu toții la un moment dat tendința de a scrie literatură, ne întâlneam, schimbam texte, le comentam la sânge, dar niciunul dintre noi nu a publicat și între timp chiar nu mai scriem deloc, cu toate că în timpul cenaclului lui Ion Manolescu eram foarte activi.

La un moment dat am discutat despre asta cu unul dintre cei mai buni studenți. El spunea că nouă nu ne-a mai rămas nimic de distrus. Televizorul, tabloidele, internetul a distrus deja tot ce era de distrus. Dacă mai vrem să facem ceva nou, nouă nu ne mai rămâne decât să construim.

Nu știu dacă avea dreptate, pe moment mi s-a părut că da. Cert e că generațiile (grupurile) de mai înainte încă mai au războaie de purtat, cum ar fi canonul.net; dar noi, deși privim cu dispreț enstablishmentul, nu suntem încântați nici de ideea unui război. În primul rând că nu ne afectează în mod direct critica mainstream (nu suntem scriitori), în al doilea rând că nu mai vedem în literatură decât un mijloc de divertisment.

Dar faptul că niște tineri inteligenți și energici nu au ce să distrugă mi s-a părut cel mai deprimant lucru. Învățasem atâtea despre avangardă, râsesem și trăisem intens alături de tinerii ăia mișto, ajunsesem la concluzia că faza asta e nu numai normală, dar necesară în tinerețe, încât faptul că noi nu aveam posibilitatea să o experimentăm mi-a tăiat răsuflarea. Eram constrânși să construim, asta era singura modalitate de exprimare care ne mai rămăsese, ceea ce m-a făcut să mă simt bătrân. „Nu ne-a mai rămas decât să construim” – groaznic!

Așa că mulți s-au pus pe construit. Au plecat prin străinătate la masterate de istorie, au rămas în țară ca să predea la generală și liceu, au continuat doctorate, au făcut ce-au putut. Nimeni nu neagă nimic, oamenii să continue să facă ceea ce vor să facă. Sigur, din când în când ne mai distrăm, trollatul e activitatea noastră preferată, dar numai în timpul liber și doar atunci când ne plictisim.

Să construiești este cel mai trist lucru. Nici măcar nu e un lucru observabil, iar dacă faci vreun efort ca să capeți vizibilitate devii ridicol. Să construiești e simplu, e de ajuns să nu distrugi nimic și deja ai început construcția. Să îi asculți pe politicieni indiferent cât de nesuferiți îți par, ca să construiești dialog.

Să construim, ca pe viitor copiii noștri să poată dărâma, așa cum e normal să fie.