„Vânători-culegătoriˮ, cel de-al treilea roman al Mariei Manolescu (Editura Polirom, 2019)este unul dintre cele mai puternice și mai frumoase romane apărute la noi în ultimii ani. Un text cu o cinetică sofisticată, am putea spune. Eroina Petra Ionescu descrie, în paginile lui, o mișcare de revoluție pe o circumferință care unește personajele(Petra, Vlad, Ileana, Mugur)și, în același timp, o rotație lentă în jurul propriei axe, care îi întoarce fațetele : copywriter agresiv, iubită, scriitor furios, protestatar civic. În prima parte a cărții descoperim o tânără teribilistă, „paralizată în plasaˮ coșmarurilor familiale, erotic indecisă între versiunile sfânt/erou ale modelului parental, al cărei reflex analitic îi întreține un plafon constant de anxietate. Itinerarul „degradăriiˮ sale escamotează un descensus spre Centrul identitar al „Micului Egoˮ, unde poate avea loc „de-petrificareaˮ traumelor și din care poate începe resurecția valorilor, asumarea carierei literare, creșterea Sinelui arborescent. Escaladarea tensiunii interioare a personajului ridică temperatura tuturor straturilor narative(politic, literar, psihologic, simbolic). Încetul cu încetul, Petra devine conștientă de falimentul feminității-„kitschˮ, întruchipată prin femeia neolitică-„agricultorˮ(„baba comunistăˮ), marcată de „poverileˮ „discriminării, violenței domestice și fertilitățiiˮ, și constată apariția noului pattern, „femeia-vânătorˮ care aleargă prin pădurea socială a postcomunismului românesc. Pentru cei născuți între nostalgicii „Tătuculuiˮ și puberii „marxiștiˮ, întreaga existență a devenit o cursă, observă eroina, cu vocea personajului dramatic Pavel : „În fiecare nenorocită de zi trebuie să vânezi ceea ce poți sau să culegi ceea ce ți se oferăˮ. Munca, iubirea, creația au devenit astăzi pradă. Spre sfârșitul volumului, la „marele festival al libertățiiˮ din Piața Victoriei, protagonista realizează, cu bucurie, faptul că trezirea ei descrie și o integrează generației vânătorilor. Sub cupola entuziasmului colectiv, arcurile cărții se închid și se declanșează speranța : „Petra putea adulmeca piesa. Simți cum i se deschid inima și gâtul și plexul solar, simți în ea instincte și simțuri noi(…).«Sunt o vânătoreasă» (…)îi spuse noii sale piese, «teme-te și bucură-te, căci am pornit pe urmele tale»ˮ; pentru prima oară, „Mica Femeie Orfanăˮ se simte necondiționat vrednică de binecuvântarea tatălui și de iubirea lui Vlad. „Totul eraˮ, în sfârșit, „așa cum trebuie să fieˮ.
Romanul lasă impresia unei materii dense(beat, Norman Mailer), aflată într-o curgere vijelioasă printre balize jungiene și dirijată, periodic, spre ecorșee generaționiste de tip Douglas Coupland. Maria Manolescu tratează îndrăzneț temele zilei, printr-o mulțime de procedee și specii : povestirea în ramă, cu menire erotică și terapeutică, se subțiază în versuri, se dedublează în piesă de teatru, revine ca amintire. Vocabularul elastic, naturalețea dialogurilor și a personajelor îi procură operei autenticitate, iar obișnuința repetiției și a prezumtivului creează impresia de semnificativ pe fiecare pagină. O pădure ea înseși, cartea nu are o lumină puternică, dar stârnește ecoul : Libertatea trebuie „vânatăˮ, „capturatăˮ, ca toate celelalte valori de care trebuie să ne arătăm vrednici. Ca să putem merge mai departe. Ca să ne putem aduna, iarăși, în jurul focurilor și să ne depănăm poveștile vânătorilor noastre postmoderne.