Prin cărțile sale care scot din uitare personalități de marcă precum Nae Ionescu, Arsenie Boca, Mihail Sebastian, Iuliu Hossu, Corneliu Zelea Codreanu, Elena Lupescu, Regina Maria, Mihai I, Tatiana Niculescu ține vie flacăra memoriei și ne dă prilejul și privilegiul de a medita asupra reverberațiilor pe care trecutul, întruchipat de asemenea aleși, le transmit prezentului.
Galeria portretelor propuse publicului de către autoare cuprinde fie celebrități controversate, cărora, printr-o savantă retușare, ea le face dreptate, fie personaje exemplare, cărora le restituie fragilitatea și taina.
Ceea ce o interesează cel mai mult pe Tatiana Niculescu, în aceste incursiuni introspective, este măestria cu care protagoniștii ei își gestionează singurătatea, devenind astfel centre de energie spirituală pentru lumea înconjurătoare. Fascinația exercitată de spiritele solitare asupra celor din preajmă poate căpăta, de la caz la caz, o aură mistică, filozofică, literară ori erotică.
Fiecare carte a autoarei înfățișează complexitatea sufletească a personajului în studiu, fapt care produce, atât în martorii din epoca evocată, cât și în cititorii contemporani, un amalgam de reacții contradictorii. Ieșirea din perplexitate se face, la sfârșit, printr-o subtilă schimbare de perspectivă, fie printr-o privire de sus, atribuită eroului care dispare prin moarte din vârtejul mundan (,,Sfântul nr.6″), fie prin amplitudinea unor trăiri care transfigurează realitatea, ori prin recursul la basm. La cel din urmă procedeu apelează scriitoarea în noua ei carte „Viețile și morțile lui Constantin Noica”, apărută de curând la editura Humanitas.
Reflectând asupra ‘treptelor singurătății’ pe care le-a urcat până acum alături de variatele ei personaje, constat că cea figurată în noua ei carte presupune și cele mai mari dificultăți în suișul interpretariv, dificultăți peste care Tatiana Niculescu reușește cu grație să treacă, oferindu-ne spre lectură un text pe cât de captivant, pe atât de izbutit în plan istorico-literar.
Cum ne-a familiarizat deja cu acribia sa în materie de documentare, autoarea începe prin a contura descendența balcanică a lui Constantin Noica, evocând nu doar personalitățile bunicilor și ale părinților, ci și o epocă întreagă, în dinamismul pitoresc-dramatic al devenirii. Protagonistul evoluează din copilărie până la maturitate în meandrele unei gândiri care, pentru a-și păstra libertatea de acțiune, se apără de intruziunea contingentului prin crearea unei alternative proprii. Această realitate lăuntrică înnoitoare și totodată defensivă se poate înfăptui cu ajutorul unei temeinice pregătiri filozofice, pe care Noica o recomandă cu ardoare lumii, pentru a o feri de primejdiile închistării.
În continuare,Tatiana Niculescu acordă o atenție specială articolelor publicate de Constantin Noica, de-a lungul sinuoasei sale existențe, dar și corespondenței cu cei apropiați, înregistrându-i derapajele, atât în planul legăturilor de familie, cât și în cel al opțiunilor publice, prima fiind legată de adeziunea la mișcarea legionară, de care, însă, s-a dezis mai târziu, iar a doua, din timpul regimului comunist, când a făcut pact cu securitatea. Autoarea disecă subtil derivele lui Noica, punându-le mai întâi pe seama proiectului său idealist, potrivit căruia, puterea benefică a culturii ar diminua răul din oameni. O a doua explicație s-ar datora „fugii de implicare”, atitudine prin care singuraticul a evitat constant intrarea în tiparele claustrante ale conviețuirii personale și sociale cu lumea.
Pentru a înțelege mai clar natura labirintului, în care s-a retras până la urmă fizic și mental Constantin Noica, putem recurge la una dintre cărțile sale fundamentale, „Devenirea întru ființă”, unde gânditorul găsește soluția ‘deschiderii’, suscitate de ‘închidere’, după calvarul Procesului Noica-Pillat, înscenat intelectualilor de dictatura comunistă, precum și după cumplita lui experiență carcerală din lagărul de la Pitești.
Regimul din închisorile ulterioare prin care a trecut, ca și bunăvoința acordată de securitate, după eliberarea lui din detenție, s-ar explica, la modul simplist, prin compromisurile acceptate de victimă, transformată, chipurile, în colaborator al dușmanului.
Pe de altă parte, studiindu-i dosarul penal, și în special informațiile furnizate autorităților de către colegul său de celulă, ajuns turnător, se poate observa limpede strategia deținutului Noica de a se sustrage continuu asaltului menit autodemascării, prin învăluirea adversarului și prin împingerea lui într-un labirint ideatic năucitor. Acest dramatic joc de-a șoarecele și pisica ilustrează o tactică de supraviețuire pe care gânditorul a exersat-o cu dibăcie, dezarmându-și într-o oarecare măsură oponentul. Într-un fel asemănător, a procedat mai departe cu supraveghetorii săi, după ieșirea din închisoare. A sperat, în același timp, să neutralizeze (pe cât i-a stat în putință) agresivitatea securității prin păstrarea bunei cuviințe și a dialogului civilizat cu agenții interlocutori. În parte a reușit, în parte a eșuat, rămânând până la sfârșit, pe jumătate liber, pe jumătate prizonierul urmăritorilor săi.
Dar marea victorie a singuraticului Noica a fost lecția de umanitate și de nobilă cultură pe care a dat-o, în refugiul de la Păltiniș, tinerilor lui discipoli, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță, etc. Așa cum remarcă Tatiana Niculescu, în ‘Epilog’, oprindu-se la comentariile lui Noica asupra basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, acest inegalabil maestru le-a propus învățăceilor lui imposibilul ca ideal de atins, iar ei l-au urmat, cultivându-și mințile și devenind la rândul lor, în in timp, mai întâi mesagerii magistrului, iar apoi călăuzele viitoarelor generații de intelectuali.
ioan stanomir
7:50 AM (1 minute ago)
