Când mănânc o bucată de pâine văd oceanul viu cum se zbate în fața ochilor mei și-i simt stropii pe obraji ca lacrimile. Coperta gri mat cu pești portocalii lucioși e chiar reușită. Cartonul neted închide povestea ca într-o cutie din material prețios și netezește imperfecțiunile ascunzându-le de ochii celor care caută doar defectele lumii. Mi-am permis să las întâmplările în coadă de pește. Nunta Clarei a fost una ca toate celelalte, dar vreau să subliniez că ne-am distrat pe cinste. La final, când au răsărit primele raze de soare, cocorii-femei de hârtie și-au luat zborul de pe balustrada balconului. Înălțându-se, le-am redat libertatea care care o doreau și de care aveau nevoie. Le-am cerut iertare că povestea nu a fost pe măsura așteptărilor lor dar le-am iubit la fel de mult ca și pe celelalte personaje. Acum sunt liniștită și pot să mă întorc cu Akira acasă la copii și la viața noastră cu pești și prosoape de care ne e dor, la biroul meu cu ancoră, portul unde-mi țin bărcile, chiar și câte un roman naufragiat. Lemnul, apa, aerul și inelul din platină pe care l-am primit în dar de la bărbatul meu după nunta Clarei și a lui Radu. Am limpezit trăsăturile romanului GRI MAT, Akira e mulțumit că am ajuns să fiu cu adevărat onestă, scrisul te-a transformat pe tine, iubito, nu mai ești aceeași Mizuki. Cine eram când am început să-l scriu și cine sunt acum?
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Cocorii de hârtie au făcut un tur de onoare deasupra noastră călăuzindu-ne spre aeroport. Îi priveam din taxi printre picăturile de ploaie care o să umezească aripile până când o să le sfâșie complet fibra, făcându-i să dispară. Femeile mele de hârtie se vor topi în viețile celor care vor citi cartea și așa o să ajungă și un strop din conștiința mea călătoare în inimile lor. Akira mi-a sărutat fruntea și mi-a vorbit pe un ton serios cu vocea lui calmă știind că îl ascult cu atenție. Lansarea romanului va fi pe Türkenstraße într-o după amiază de vară târzie, dacă va ploua e de bun augur, dacă va fi soare, la fel.
Unul dintre cocorii de hârtie a coborât până în dreptul geamului unde Akira era afundat în banchetă, a bătut din aripi, tare, gâtul îi era întins, și a scos un țipăt prelung, ploaia îi zdrențuise aripile încetinindu-i zborul, puține litere se mai puteau distinge, câteva fracțiuni de secundă apoi s-a dizolvat. Păsările din văzduh au continuat drumul spre înalt și dacă ploaia se va opri poate că vor duce povestea undeva pe un alt meleag cu oameni buni și blânzi sau măcar binevoitori, ori răbdători, încălzindu-le inimile în nopțile în care singuri nu-și mai pot duce grijă și în care se vor întreba de unde vine cu adevărat ajutorul.
