Liana Alexandru. COVID-19: o confesiune

O lună de Covid, încurcături și descoperirea tulpinii sud-africane

Această istorisire este o reverență făcută #voluntarilorDSP care au ajutat statul să facă față unei crize sanitare fără precedent. Am început prin a fi unul dintre voluntari și am încheiat experiența având nevoie de ajutorul lor.

Mi-am dorit mai mult decât orice să mă vaccinez. Aș fi fost și printre categoriile prioritare dacă statul și-ar fi updatat sistemul cu datele pacienților investigați la privat. Aș fi reușit chiar și cu o adeverință de la medicul de familie, dacă programările nu ar fi fost o vreme suspendate. Și, în fine, poate aș fi reușit să mă înscriu pe o listă de așteptare ca să fac o doză rămasă dintr-un pachet deja desfăcut, dacă asta ar fi fost o procedură prevăzută de legislație. Dar, în loc să mă fi imunizat, m-am infectat. Și, la un an de la debutul pandemiei, am intrat pe lista pacienților bolnavi de Covid 19.

Când am lucrat la DSP ca voluntar, obișnuiam să le spun oamenilor să nu iasă din carantină cu niciun chip și să-și monitorizeze starea de sănătate chiar dacă se simt bine. Nu doar pentru că Poliția face verificări și dă amenzi, ci și pentru că un contact poate fi purtător asimptomatic, riscând să se îmbolnăvească și în ultima zi. Acesta avea să fie și cazul meu.

Eram în a 13-a zi de carantină când am făcut febră. Având un sindrom genetic descoperit în pandemie, am stat toată perioada cu sabia lui Damocles deasupra capului și mă bucuram că voi ieși teafără din încercarea asta. În primele zile de carantină, eu și copilul avusesem un pic roșu-n gât, eu, un ușor disconfort digestiv, iar copilul, niște dureri musculare. Atât. Fără vreo nevoie de tratament. Bănuiam că am făcut amândouă o formă aproape asimptomatică și aveam de gând să ne testăm mai târziu anticorpii. Dar, în a 13-a zi, m-a cuprins încă de dimineață o stare de oboseală care s-a transformat după-amiază în febră, mialgii și dureri în gât. Aveam în casă câteva teste rapide pentru astfel de suspiciuni, care ieșiseră mereu negative. De data asta, testul a ieșit pozitiv.

Prima dată, am luat legătura cu medicul curant și cu medicul de familie ca să mă sfătuiesc ce pot să iau, paracetamolul fiind exclus în cazul meu. Apoi, am sunat la Ambulanță. Am cerut testare și pentru mine și pentru copil, convinsă că era imposibil ca fetița să nu fi luat virusul.

Salvarea a venit a doua zi, cu doi ambulanțieri, un el și o ea foarte tineri. M-am uitat la acești păzitori albi, voiajori prin focare domestice de Covid, și am sperat ca măcar ei să fie vaccinați. Sistemul, complicat în mod inutil, îi supraexpune pe acești oameni. Îi transformă din salvatori în posibile victime, punându-i ca pe niște conțopiști să stea-n picioare ori pe la mesele bolnavilor în interioare infectate, completând acte peste acte și peste acorduri, fără ca, la final, să le poată oferi pacienților dovada testului și fără ca bolnavii să aibă vreo legătură cu propria probă. Situația asta e nefericită și absurdă de ambele părți, nu-i de mirare că ambulanțierului meu i-a sărit țandăra când l-am întrebat ce fac dacă se încurcă probele. Mi-a zis că așa ceva nu se poate întâmpla. Ei bine, s-a-ntâmplat.

La DSP, voluntarii făcuseră o procedură specială pentru cei care nu-și primiseră rezultatul. Erau cazuri nenumărate și oamenii sunau înnebuniți că nu știau dacă sunt infectați sau nu. Unora le treceau simptomele și rezultatele tot nu veneau. Altora le veneau rezultatele lor, dar ale copiilor sau ale altor membri ai familiei testați la aceeași dată, la aceeași oră, în același loc, nu. Explicația e că problele se pun la grămadă în saci, se iau cu mâna din grămadă și se trimit care încotro, la laboratoare de stat sau private. Nu știi ca pacient unde-ți ajunge proba, aștepți să primești un sms. Dar dacă în acest lanț uman, un singur om comite o eroare, greșește o cifră, o literă sau orice fel de semn, poți aștepta rezultatul mult și bine, DSP e nevoit să facă o anchetă.

Când ambulanțierul meu a aflat că avusesem de-a face cu astfel de încurcături ca voluntar DSP, mi-a spus iritat: “Care DSP? Care nu răspunde cu orele la telefon?” Apoi, m-a întrebat ce simptome are copilul. “Se simte bine acum”, i-am spus. “Păi, și dac-ați lucrat la DSP, mi-a replicat el deontologic, nu știați că nu testăm fără simptome?’’ Aveam să aflu că și copilul era pozitiv. Dar, am aflat asta după ce, la rândul meu, am făcut o investigație, mai întâi pe cont propriu, apoi cu ajutorul voluntarilor de la Direcția de Sănătate Publică.

A doua zi pe seară a venit un rezultat. Am primit un email de la o adresă medicală, am deschis și am citit mare în buletinul de analize: POZITIV. În stânga, erau un nume de bărbat și un cod numeric al unui cetățean născut în anii ‘50. Prenumele era SEAN, iar numele era cât se poate de românesc, o combinație stranie și neverosimilă. Nu aveam, deci, rezultatul meu ori al copilului. Primisem, în schimb, buletinul unui domn cu nume ciudat care nu știa că e infectat și care ar fi putut să fie, ca și mine, în posesia unor rezultate ce nu-i aparțineau.

Era târziu, nu mai aveam unde să sun, așa că m-am apucat să explorez rețelele sociale în căutarea acestui om, cu stresul unui bolnav care are simptome clare de Covid. Toate verificările mă conduceau spre cetățeni americani, lucru puțin probabil având în vedere codul său numeric personal. Născut în București, testat cu Ambulanța de Covid tot în București. Mi-a dat prin cap că, la întocmirea de mână a documentației în condițiile de care pomeneam, cineva a scris în grabă o literă și poate că pe om nu-l cheamă SEAN, ci JEAN, așa că am reluat cercetările sub acest prenume.

Am găsit un domn, unul singur care scria pe FB că locuiește în București și m-am gândit să-l verific în registrul electoral dacă are secția de votare în același cartier trecut pe FB. Coincidea. I-am dat add și i-am trimis un mesaj, cu o probabilitate mică să-l vadă fără să fim prieteni. Totuși, am încercat. Un om în vârstă are COVID și nu știe asta, m-am gândit. Poate va ieși din casă mâine dimineață sau poate i se face rău și nu are nici măcar o analiză drept dovadă. De unde cunoaște Ambulanța rezultatul dacă probele sunt luate aleatoriu din grămadă și împărțite la zeci de laboratoare prin București? Știam de la DSP că legătura Ambulanței cu probele se pierde odată ce acestea ajung în laboratoare și că nu există decât un singur sens al comunicării. De la laborator la pacient. M-am frământat toată seara unde s-a produs încurcătura și-am adormit căutând soluții.

A doua zi dimineață, am primit alertă pe sms să stau acasă că sunt pozitiv. Eram oficial pacientul SEAN. Coronaforms mi-a trimis în concordanță cu eroarea din sistem un email și încă un mesaj pe mobil, iar mai târziu avea să mă sune și DSP-ul ca să facă anchetă în cazul pacientului SEAN. Înainte de asta, însă, am început să fac și eu anchetă la laborator.

Am sunat instituția medicală privată care prelucrase proba domnului și am expus situația. Lucrând cu pacienți preluați din sistemul de stat, operatoarea mi-a comunicat că nu mă poate ajuta, pentru că nu i se permite să ofere date. I-am spus că acel sistem conține o eroare de vreme ce mi-a trimis rezultatul altui pacient, prin urmare un om trebuia să îndrepte greșeala. Operatoarea vedea în sistem că în dreptul acelui pacient e trecut numărul de pe care eu sunam, dar continua să insiste că nu e vina ei și nu are ce să facă. În plus, chiar dacă eu figuram în aceeași bază de date ca având rezultatul testului Covid gata, nu mi-l putea comunica în baza CNP-ului. Trebuia să aștept calea oficială, conform procedurii. Dar la mine, calea oficială era, acum, conectată la identitatea domnului Sean.

‘’Îmi pare rău, îmi spunea, trebuie să mă înțelegeți că nu e vina mea, acesta e sistemul, așa e procedura, asta e fișa postului.” “Dar dincolo de sistem, aveți o conștiință civică, stimată doamnă”, i-am zis. “Dacă eroarea s-a produs la dumnevoastră sau la Ambulanță, nici nu contează, important e să fie reparată. Trebuie să faceți un efort minim de umanitate, un gest de civism, e o chestiune morală, dincolo de fișa postului… Vorbim de trei pacienți dintre care unul cu vârstă vulnerabilă la Covid.” Mai târziu, m-a sunat un șef de laborator. Dar asta, după ce am depus sesizare la DSP.

Când am sunat la Direcția de Sănătate Publică să reclam încurcătura nu mi-a răspuns nimeni. Abia când au intrat în tură voluntarii de la Impact Hub, mi-a răspuns un coleg: “Bună, sunt Sorin, voluntar DSP, cu ce vă pot ajuta?” Omul mi-a ascultat cu mult calm situația, apoi, când i-am rostit datele mele de identificare a rămas fără grai: “Nu pot să cred că ești chiar tu, că ți s-a întâmplat așa ceva tocmai ție…” Sorin a întocmai rapid două sesizări de răspuns la testare pe numele meu și al copilului, a luat datele laboratorului care-mi trimisese emailul greșit și m-a asigurat că aveam să primesc răspuns curând. Așa a fost.

În scurtă vreme, am fost sunată de la laboratorul privat de o terță persoană, am expus iarăși încurcătura și am insistat să facă o cercetare cu bănuiala că s-au sucit adresele între ele, la laborator ori la Ambulanță. I-am exprimat persoanei probabilitatea de a se fi făcut o eroare și în redactarea prenumelui acelui pacient. “Aici, dați-mi voie să vă contrazic.” mi-a spus persoana. Numele acesta poate să existe.” Nu, nu exista… Îi greșiseră omului nu doar numărul de telefon, nu doar adresa de email la care continuam să primesc datele lui medicale. Îi greșiseră și numele. După cum am bănuit, îl chema JEAN.

Am aflat asta de la medicul său de familie care a fost alertat de DSP. “Sunt medicul de familie al domnul Jean… ” “Bună ziua. Ce bine că m-ați sunat!” Am povestit nu mai știu a câta oară ce s-a-ntâmplat și a fost o mângâiere să aud la capătul celălalt al firului un om, nu o persoană din sistem. Mi-a spus că se mai făcuseră încurcături, dar ca asta nu. M-am bucurat că există o cale omenească pentru ca rezultatul să ajungă în sfârșit la pacientul căruia îi aparținea și i-am spus că eu încă le aștept pe ale mele. “E straniu că laboratorul nu a vrut să vă dea rezultatul. Eu pot ca doctor să-l aflu, mi-a spus, deși nu sunt medicul dumneavoastră.” Nu l-am aflat de la domnia sa, dar cel puțin mi-a arătat că e om. A sunat mai târziu să mă-ntrebe dacă știam, dacă mă anunțase între timp DSP-ul. Știam. Am întrebat-o dacă a aflat și domnul Jean. Aflase și el.

DSP-ul mi-a rezolvat sesizarea depusă de colegul meu voluntar într-o oră. Eram pozitivă. La fel și copilul, deși operatoarea de la laboratorul privat nu găsise proba aceasta în sistem după CNP-ul copilului. O jumătate de zi au curs mesajele pe telefon și pe email. Mi-a scris Coronaforms, m-au sunat de la anchete de câteva ori. O doamnă, tot voluntar DSP, și-a cerut scuze că m-a deranjat pentru pacientul Jean și, ca să nu fiu supărată, a promis că revine până la finalul turei sale cu rezultatul în cazul copilului pe care laboratorul nu-l identifica. S-a ținut de cuvânt. Mi-a trimis și laboratorul tot ce trebuia. Abia a doua zi.

M-am frământat mult la grozăvia acestei încurcături inutile. Ce așteptare teribilă pentru un bolnav, ce riscuri pentru un pacient grav, câte frici, ce risipă de resurse ale statului și energie umană pentru a dezlega lucruri care n-ar trebui nicicând încurcate! Instituțiile medicale private sau societățile comerciale printează, de pildă, miliarde de coduri de bare zilnic. Satul nu e-n stare să ofere pacientului printr-o procedură similară un cod unic de probă pentru ca, împreună cu CNP-ul, să-și poată verifica singur rezultatul pe un site ori într-o aplicație banală în care toate instituțiile să verse date: Ambulanță, laboratoare, DSP. Ar scuti o lume-ntreagă de efort, iar DSP-ul poate nici nu ar avea nevoie de alți oameni. Doar că statul nu e-n stare să vadă și să rezolve lucrurile simplu. Și, în loc să-și pună ochelari ca să-și corecteze perspectiva, se leagă singur de mâini și de picioare, lăsând cetățenii să se-mpiedice în nebănuitele lui infirmități.

Astăzi, când public această poveste, e ultima zi de izolare. Am stat în total o lună pe calendar închisă-n casă. Copilul a fost bine. Dar eu am avut febră, frisoane, dureri în gât, dureri de stomac, de organe interne, de oase, de dinți, de ochi, mi-am pierdut mirosul și am trăit stări de epuizare pe care nu le pot compara cu nimic. Zile întregi nu m-am dat jos din pat, scufundată în agonie și gândindu-mă că, dacă acesta e finalul, atunci nu i te poți opune.

În dimineața asta, un angajat DSP mi-a telefonat iar să facă o altă anchetă epidemiologică, pentru că, în cazul meu, a fost depistată tulpina B1351. Tulpina sud-africană. Am fost contact direct al soțului meu care a făcut o formă cu spitalizare de o săptămână. Nu știe de unde a luat virusul. Toți suntem acum bine. Eu n-am avut, dar dacă aveți posibilitatea, vaccinați-vă. Măcar aici, statul acesta împiedicat nu a dat greș.

Țin să le mulțumesc din toată inima medicului meu de familie care m-a sunat zilnic să mă întrebe cum mă simt, medicului curant și doctorilor de la Spitalul Ponderas care mi-au răspuns prompt la apeluri și s-au asigurat că sunt bine. De asemenea, bunicilor, prietenilor și vecinilor care ne-au ajutat în toată această perioadă cu medicamente, mâncare, cumpărături, flori și vorbe bune.

Dar, mai ales, voluntarilor de la Geeks for Democracy și partenerilor de la Impact Hub Bucharest, fără de care și eu, ca pacient, aș fi putut rămâne în capcana încurcăturilor statului, asemenea tuturor bolnavilor care sunau disperați la începutul voluntariatului nostru.

Datorită eforturilor depuse de cei de la Geeks au putut fi văzute erorile din sistem și am înțeles că, pentru a le corecta, de cele mai multe ori, nu e nevoie decât de voință și un strop de umanitate.

sursa: FACEBOOK

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *