Poezia interstițială

Foaie de parcurs, buletin de transport, călătorie, drum, marfă, expeditor, destinatar, destinație, căile ferate, șine, sinucide(re), locomotivă, vagoane, conductor, marfă, cifre, cuvinte, sensuri, rute ocolitoare, rute directe, timp, bilet, loc, osie, direcție, tunel, pasager, acar, peron, macaz, exil, întoarcere, identitate, pașaport, a trece, a pierde, a sări (din mers), a te agăța sunt doar cuvinte înșirate, veți spune, la care pot fi adăugate, leneș sau în ritm alert, altele, ca pentru a da de înțeles că FRAHT, titlul volumului de poezie conceput de Rodica Draghincescu și apărut, în 2018, la Casa de Editură Max Blecher, cuvântul de origine germană, adică, este deținătorul unui hipersemantism, și nu doar în limba română, unul care cuprinde viața, cu bune, cu rele, viața de care ne temem, viața pe care o iubim, viața pe care o părăsim ca pe-o persoană iubită-ntr-o gară. Terminologia feroviară, asemenea poeziei, e fără frontiere, e câmp semantic deschis.

Volumul se deschide cu un poem emblematic, o întreagă viață și-un întreg caracter (drumul spre nicăieri), pentru întreaga poetică a Rodicăi Draghincescu, scriitoare care trăiește de ceva vreme în exil. E o ars poetica, text care inițiază călătoria poetică, textura ei. E ca un pașaport ale cărui file sunt întoarse meticulos de-un controlor cu timp, la vamă. Finalul traduce starea de a merge cu spatele, hăituit, contra naturii, în timp ce vagoanele sunt trase pe-o altă linie, iar bagajele cântăresc mai greu ca oricând și nici martori nu mai sunt, nici cale de-ntoarcere, printre cuvintele zidite-n decupaj:

 

”și nu am abuzat de tine fă din mine ce vrei sunt

dezertoarea d. mă aflu încă pe linia 1 de fugă ușor de

găsit în marele logos am număr abrupt și riscant între

înfățișare și absență

 

alerg contrar nu m-am îndepărtat prea tare de graniță

fug și cad aproape de casă exact așa cum mi-ai

promis întotdeauna tu cad și mă ridic și nu mai

cad asta numindu-se trădare sau fuga de patrie sau

draghincescu”

 

Scriitura e magmatică, îndrăzneață peste măsură, extrem de inteligentă, o scriitură care-n densitatea ei funciară ridică straturi de granit între sine și cititor, culoare de pâlpâiri fluturești, în contrapondere, rar de tot, într-o viscerală cuprindere a lumii/ lumilor. Grefe identitare, poeme interstițiale, voci amniotice, trepanații ale mecanismului de funcționare, instinctual, paradoxal, toate-n balansul și, uneori, huruitul roților memoriei, în osia de gând împietrit și resuscitat.

Poemul devine, ca-n laboratoarele de chimie, fruct al unui experiment avangardist, țesut clocotitor în eprubete pascaliene (aici, cu trimitere la Blaise Pascal) ori în pahare Berzelius, înfiorător de casante și reci. Poemul devine trepanație, într-un anumit fel, operație cu sfredel în cutia memoriei, ca pentru a extirpa sau doar contempla imaginile, senzațiile provocate de unele amintiri. Sub atenta observație a unui cititor cerebral, poemul este extirpare, fără anestezie, transparent, a fâșiilor de trecut.

Posesoare a unui lexic care-și adaugă termeni noi, din mers, sfredelitori, agasanți, rătăcitori printre cuvintele comune, Rodica Draghincescu uimește prin ușurința cu care leagă între ele contexte care-n chip obișnuit nu s-ar simpatiza, apropia, cupla. Maestră a predicațiilor insolite, spulberă orice îndoială în ceea ce privește incapacitatea unei limbi de a se reinventa în numele poeziei. Practică suprarealismul. Trăiește, ca o amazoană, într-o suprarealitate, conștientă de atuuri, de forța seducției, are capacitatea de-a se decupla de la dimensiunea transgresivă când vrea, nu e traversată de emoții, scrie rece, cu pană cioplită-n câmpiile abisale polare:

 

”sunt directă și explicită

execut subiecții cu propriile lor instrumente

din umbrele lor biografice îmi hașurez un fel de oh

o siluetă cu pupile albastru

de voroneț” (cam așa)

 

Vorbeam de cuvinte inventate, ca acest titlu de poem, obsexy, telescopat, un hibrid, așa cum viața-n modernitatea de după modernitate devine, o încrucișare de specii, ca-n SF-urile de ultimă generație. Ieșirea din canon, neînregimentarea se legitimează-n obsexy, chiar la început, prin puterea negației, accentuare a instinctului de autodistrugere, de sarcastică privire în oglinda unei comunicări deficitare, absurde:

 

”nu vreau să fiu pe placul tuturor precum

într-o necropsie intimă” (obsexy)

 

ex tunc e poemul filosofării pe marginea ideii de iubire, al negării acesteia. Poeta nu crede că există iubire, ceea ce o transformă într-o nihilistă la modul absolut. Ca mai peste tot, în poezia din acest volum, prezența obiectelor ascuțite (și nici nu ar fi nepotrivită trimiterea, în acest punct, la Obiecte ascuțite, thrillerul psihologic de senzație, realizare cinematografică din 2018, după romanul cu titlu omonim al lui Gillian Flynn) este dominantă, ele schimbă instantaneu sensul textului, îl urcă pe alte șine conceptuale. Cuiele sunt acele obiecte neașteptate, de această dată, obiecte ale unei construcții mentale împinse la limită:

 

”și acum

eu

aici. cu gura plină de cuie. corectez gramatica iubirii.

cum iese câte-un adevăr afară îi și înfig cu pumnul

niște cuie în căpățână: cilindrice spintecate ciocâlteie

fuscele spițe trepe și ținte. și nu pot să spun cât mă

doare când cuvintelor mele le intră cuie în tălpi” (ex tunc)

 

Cel mai preferat cuvânt este, de fapt, adverbul de negație, cioranianul NU. Și atunci când se delimitează de poetica unor poete (Angela Marinescu și Nora Iuga) cu care, probabil, a fost asemănată în exces, Rodica Draghincescu apelează la forța negației, de proiectil mutilator. Căci după negație nu mai este nimic. Poate doar un tunel negru, ca cel pe care trenul poeziei îl traversează cu viteză când redusă, când accelerată, jucându-se, parcă, de-a v-ați ascunselea cu temporalitatea.

mantis religiosa este unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărții, concentrat, în comparație cu celelalte, rotit ca o suveică-n sine. Comportamentul călugăriței, canibalismul său, al insectei care-și devorează partenerul după ce se acuplează, este transferat speciei umane.

Întoarcerea la tarele regimului comunist, rinocerizarea, dezumanizarea, bătaia mamei în beciurile comuniste, pe când era gravidă, milițienii, cenzura, frica sunt toate prinse-n poemul bătaia e ruptă din raiul comunist, tablou în rame care electrocutează, din fier, ca zăbrelele închisorilor de atunci. Amintirea care e ca rugul se mistuie încet, cenușă dintr-un trup odinioară condamnat la viață.

La pagina 19, un poem fără titlu, stingher, un poem în alb și negru, fără nuanțe, direct, care secționează și trece mai departe, un poem de atunci, de acum, al bețivilor care își îneacă amarul în alcool, după mereu același ritual, al descompunerii neasistate, cu organele scoase pe masă, așezate lângă poem, ca vânatul lângă dantela cu dințișori, din tablourile cu natură moartă.

Și-un râs sarcastic, de Polichinelle, declanșează poemul avangardist chiloți draghincescu (fragmentarium), poate că cel mai dur dintre toate, dedicat celor care nu mă înțeleg dar vorbesc despre mine cu prezervative, direcționat autoritar spre critica impotentă, gata să sară la beregată, spre criticii care acuză de nudism poezia postmodernă, adresată criticilor pudibonzi și înfricoșați de puterea femeii-poet.

Poeta e războinică, recunoaște, în cine te crezi femeie, că ”am făcut armata la poezie între leagăn și obuzier/ treceam printre picioarele inamicului ca firul de sânge/ subțire și fin prin urechile oaselor”. Căutarea de sine e frapantă. Desfacerea în foițe a straturilor de neant al amintirii concurează cu practicarea unui sado-masochism, a unei feroce operații de extirpare a identității, de recalibrare a ei. Cine sunt eu? pare că se întreabă poeta. E o sfâșiere ca o muzică rock, cu note înalte, ascuțite, pe un stadion pustiu, cu spectatori înghețați, în paltoane lipite de piele.

Implantul de nouă identitate, grefele, toate încercările de altoire a unor soiuri noi, pe același trunchi, sunt respinse, rând pe rând. Identitatea încearcă să se reconstruiască după legi numai de ea știute. Întoarcerea în imagistica de atunci, a copilăriei refulate, cu blidul de mâncare, cu mama, cu tata, figuri gonflate-n logica unui trecut devorator, ca-n fotografia ștearsă, nu mai e posibilă. Și e, mai mult decât orice, acea incompatibilitate funciară a neadecvării copilului la părinți, o fisură, o crevasă, prăpastia ontologică, riscul de a trăi și scrie contra curentului, contra frumosului, contra sinelui, mai apoi.

blidul cu mâncare e povestea sau biografia scanată a autoarei, fitilul de la care a pornit totul, nevoia de-a se scrie, de a trăi dincolo de țara-n care te-ai născut, departe de părinți, exilat în câmpurile singurătății fără rest. Poem lung, păstos, mutilat, urlător, urmat de unul fără titlu, interstițial, ca o bilă goală pe dinăuntru, săltată-n sus și-n jos, cu ecou, o pauză între cuvinte și stări, funcționând precum clopotul de aramă, asurzitor și amar:

 

”respiră oricum nu ai ce face între miezul nopții

și miezul dimineții îți răsucești capul plin cu

pietriș bezna îți ține de întrebare stai în frunzișul

tău de mentă și morfină pe dinăuntru alandala

mandala te înfășoară cu zeama celor care nu au

fost capabili nici măcar numele să ți-l strige”

 

Aceste poeme interstițiale, intratisulare, au efect de anesteziant. Sunt 8 astfel de poeme cu respirație în alt ritm. Aritmii poetice, poate. Întreruperi ale unui ritm care părea instaurator. E acolo, în aceste poeme captate teatral, în mijloc de pagină, ca insecta în trunchiul copacului pe care l-a, până nu demult, explorat, un timp al dezarmării, în care poeta, după negația ostenitoare, pactizează cu sine și se subțiază până la efectul de planare în aerul ascetic, solitar.

După carnația exacerbată a textului, urmează desprindea de corpul acuzator, înarmat și acid, urmează decorporalizarea și fixarea stilului în pocalul cu dor. Se trece pe nesimțite în alt regim textual, spațiul îngust permite deschiderea și închiderea într-o clipită a porții, fără zgomot, ermetic, ca-n trenurile cu propulsie pe bază de levitație magnetică. Astfel, la pagina 36, apare un vers fără titlu, și el, o comparație strâmtă, ca o desfășurare unică, pe orizontală, a timpului, sul fără ritm, agonic trofeu al celor care încă mai speră: ”ca un păianjen pe creanga icoanelor”.

Pașaportul, foaia prin care te legitimezi în fața autorităților, numele Draghincescu, terminația lui se cer explicate pe îndelete unui vameș care nu înțelege:

 

bref

într-o țară străină eu nu voi fi niciodată Draghincesco

à la Ionesco eu din draghincescu nu va beneficia de

număr gen și caz fiindcă între e si u există s și c – o

căptușeală de vise care put” (Ah! – încă o dată)

 

În fraht, poemul pretext, poemul-miez al acestei cărți de poezie cu puteri regeneratoare, ca-n basmele autohtone, accentul cade pe iterativa formulă mie în scris, reluată ostentativ, ca o anaforă-stimul-refren, la începutul celor 8 versuri ale poemului. FRAHT se instalează pe marele RA(F)HT al cunoașterii/ călătoriei poetice. Lupta cu poezia îi adună, la persoana anonimului nihilist (nu mă numesc nu iscălesc) care-și asumă gestul sacrificiului, pe toți cei care au despicat măruntaiele lumii, înălțând mausolee, statui, buncăre și alte asemănătoare monumente:

 

”în mâinile tale poezie eu stau mereu cu o cazma

de lucrat genurile și numerele sacrificaților în picioare

ca un dumnezeu înalt și polar mai vigilent decât lenin

mai feminin decât mussolini și hitler mai abil decât

buddha și suita lui de curtezane” (nu mă numesc nu iscălesc)

 

În alt poem fără titlu, pe care-l voi numi, iarăși, interstițial, tulburător în metaforicitatea lui avangardistă, inima nu mai e organ anatomic vital, ci ” (…) o gaură caldă în care poezia și-a/ lăsat ouăle la clocit”:

 

”eu nu am cum să-mi smulg inima și să o arunc

în zăpadă în așteptarea unui câine vagabond care

să fugă de alți câini prin Cișmigiu cu ea în gură

cât să se vorbească despre mine în The Guardian

 la Londra sau în Le Courrier International la Paris

fiindcă eu nu am avut niciodată inimă ca toată

lumea ci doar o gaură caldă în care poezia și-a

lăsat ouăle la clocit”

 

La pagina 50, se află dezarmantul poem ritm, cu întrebarea ”vezi cum scriu?” și atipicele poziționări, alunecări ale sensului, ca pe solzi de pește, râșnirea agonică în spațiul alb dintre cuvinte, prelungire a unei cozi a discursului care strangulează feroce.

Cartea de poezie Fraht poate să fie citită și ca un fel de epopee, o descriere a drumului încă neterminat care duce la scris. Mărturie stau aceste două versuri din hidra din lerna: ”mereu am ezitat între a fi istoric poetă sau soldat/ între a fi un monstru sau o odraslă de neam cuvios”. Toate cele patru instanțe sunt recognoscibile în text: poeta, soldatul, monstrul, odrasla. Poeta își poate schimba pieile de la un poem la altul. Cvadrupla identitate permite o etapizare, prin schimbare de ritm, a biografiei, o stratificare a ei, până la momentul ultim, al acelui ”incognito pe pilot automat” (incognito), punctul terminus al aventurii. Și, în final, ipotetica voce a dispecerului se-aude distinct, se-mpletește cu vocea cititorului, puse, amândouă, în regim stereo, pe difuzor, ca-ntr-o gară: Trenul sosește în stație, la linia patru, peron unu, pasagerii sunt rugați să urce-n vagoane! Punct de urcare, probabil, din mers, într-un tren al viitorului, de mare viteză.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *