E lucru bine cunoscut că literatura nu reflectă doar latura excepţională a lumii, ci şi o realitate comică, deprimantă, dislocantă. Sau cu totul absurdă. Literatura răsfrânge şi aceste chipuri incontestabile ale lumii – şi o poate face în forme uluitoare, dacă foloseşte mijloacele adecvate astfel încât să fie, incontestabil, vie şi fremătătoare.
Că de literatură se ocupă Călin-Andrei Mihăilescu ştiu cam toţi cei pentru care lectura nu se reduce la o schemă. Dincolo de mecanica unei categorisiri grăbite, studiul de literatură comparată, eseul ludic-policrom şi chiar paginile de teorie literară pot orienta, imprevizibil, şi o problematică personală. 16-17. Renaştere, manierism, baroc, Antropomorfina şi rândurile din Fiction Updated. Theories of Fictionality in Contemporary Criticism sunt doar câteva dintre cărţile care dau prilejul rediscutării unor teme fundamentale. Sau al redimensionării distanţelor pe care se mişcă, alert-scrutător, gândul.
Între celelalte lucrări ale lui Călin-Andrei Mihăilescu (scrise în patru limbi), AFKA primeşte, cred, proporţiile unui proiect special – pentru că punerea laolaltă a textelor publicate, din 2014 încoace, în revista „Orizont” (la care se adaugă încă trei apărute în alte locuri) arată, fără dubiu, că înaintarea lui în ţesătura existenţei e departe de a se fi convertit în inerţie, iar întrebările cutreierate de sevă nu s-au istovit într-o conştiinţă împietrită. Dimpotrivă: înainte de a fi profesor de literatură comparată şi teorie critică, Călin-Andrei Mihăilescu are o convingătoare structură de creator. E (mai mult ca orice) un scriitor cu un imaginar cu totul specific şi cu un stil oricând recongnoscibil. Aş spune chiar inimitabil.
Neoprită în grundul prozaicului, energia scriiturii se transferă într-un joc al imaginaţiei hrănite din (inter)nodurile memoriei. Aşa cum apare în textele din AFKA, imaginaţia confirmă distincţia operată cândva de Coleridge. Nu e sinonimă cu fantezia – capabilă să submineze realitatea. Nu fantezist e autorul textelor din AFKA, pentru că simţul obiectivităţii lumii sale şi al acţiunilor în cadrul ei este păstrat la cote înalte. În schimb, imaginaţia clocotitoare a lui Călin-Andrei Mihăilescu re-prezintă, în felul ei credibil şi inconfundabil, realitatea. Neaşteptatele forme de agregare a umorului, asalturile ironice cele mai incisive şi învârtoşarea demenţială a absurdului intră într-un sistem de ecuaţii al cărui rezultat se plasează, fulgerător, sub semnul înnobilării şi reordonării lumii. Căutarea sensului – pe cele mai imprevizibile trasee ale stărilor mentale şi ale limbajului – este, în AFKA, fără odihnă.
Odihnioară se relevă doar ca unul dintre prilejurile de a explora cărările nebătute ale semnificaţiei, cu intertextualitatea ca sprijin, călăuză sau stimul. „Pe-atunci trăiau în satul de sub munte şi ăia şi ceilalţi şi pe toţi dihania de munte îi copleşea./ Ăia ziceau că vor să înconjoare muntele, să vadă marea, să se aşeze la oraş. […]/ În anii primei tinereţi, pe câte unul îl apuca. I se înverzeau ochii şi începea să se pregătească de drum spre vârful muntelui. ‹‹Ăsta-i dintre ceilalţi.››, şopteau ăia, privindu-l chiorâş. […] Prea puţini se întorceau, mai toţi muţi. Când, arareori, ieşeau prin sat, aveau privirile pierdute, barba crescută, pasul lin şi lent, elastic chiar. Iar timpul, parcă, nu mai ştia cum să sară peste ei./ Ăia îi trăgeau de limbă […]. Câte unul răspundea, nu des, dar aşa de încet că doar copiii, cu urechile lor ciulite, puteau să-i audă.
– Ce-a zis, ce-a zis? îi întrebau ăia mai bătrâni.
– Cică nimic nu-i mai frumos decât acolo şi acolo nu-i nimic. […]
– Nenea a zis că pe măsură ce urca îşi pierdea câte o mână, un picior, capul… şi în vârf nu mai rămăsese decât altceva, aşa a spus.
– Copiii-s basm şi omu’ mit. […]
– E lună. Mergi aşa de repede căţi se topeşte ceasul şi-ţi rămân stelele-n spate.
Şi câte şi mai câte; dar cât te poţi încrede în copii…/ Tot aşa până când unul a adus din munte un palindrom mic, o săptămână pe dos pe care a lăsat-o în faţa bisericii şi s-a făcut nevăzut. După noaptea de vineri a fost vineri, după aia joi, iar de miercuri oamenii au început să se ciocnească unii de alţii pe uliţă […]. Trei clari vecini de la apus şi-au pus corturile lângă mine. Eram pe malul râului, dar prea aproape de deşert.” Citatul in extenso (inevitabil, pentru a sugera capacitatea de ab-sorbire a fluxului discursiv) semnalează că urzeala intertextuală nu este doar efectul unei opţiuni, ci şi un mijloc de prospecţiune a unei reţele care nu există încă, dar cândva ar putea fi. Călin-Andrei Mihăilescu nu se opreşte la intertextualitatea deliberată, afectivă sau obiectivă, ci plonjează în straturile ei potenţiale. Nucleul pulsatoriu din AFKA aici se află. Mai exact, intrarea în miezul lucrurilor nu coincide cu falsul intertext (rămas doar unul dintre componentele jocului intertextual, ca la Borges), ci sugerează nevoia de a căuta într-un viitor ale cărui resurse (punctele de inserţie intertextuală, dar şi limbajul ca ars combinatoria) sunt neştiute. Nu plăsmuite, ci deocamdată nedescoperite.
În Terna reîntoarcere, X centric, Ruin’, Jojohn, Cărţi noi primite la redacţie, Scrisoare către Darwin şi Grăsună, valea, temele mari ale omenirii intră în forma unor jucăreli. Serioase. Decupată sau privită în întregul ei, AFKA adăposteşte o suită de meditaţii asupra vieţii şi morţii, asupra omului şi societăţii, evoluţiei şi involuţiei, asupra istoriei, imaginaţiei şi fanteziei. Asupra singularităţii, pluralităţii şi metamorfozei. Sau asupra scrisului – cu formarea sau deformarea pe care o îngăduie (ca în înscenarea unei recenzii la AFKA, suprapunere nedisimulată de paliere înglobând historia şi historia falsa, joc care stătea la temelia intertextului ipotetic borgesian). În mare măsură, textele menţin – ca într-o răşină fluidă – tensiuni, iluzii şi încercări. Integrează disciplina tăioasă a ironiei, dar mai ales dinamica in-formativă, ambitusul speculativ şi căldura care învăluie germinaţia sensului. Ori, pur şi simplu, revelaţia necontenitei căutări, menite să aducă micro- şi macrocosmosul la un numitor comun, imposibil de obţinut fără o regândire radicală a noţiunilor de timp, spaţiu şi particulă. „Statuia secolului a ieşit din Marele Război fără cap. […] Rabinul Eminovich dădea următorul verdict: ‹‹Secolul acesta n-a fost al oamenilor, ci al fiarelor. Fiarele autocefale au pârjolit pământul. Fiarele tehnicii l-au închis într-o mască de fier. Fiarele birocraţiei l-au acoperit de ştampile. De aceea capul statuii nu poate reprezenta nici un om.›› […] Uite, acolo spune că a fost odată un om pe care îl chema Kafka. Personajele despre care a scris el se numeau Iosif K, sau K, mereu K, un fel de constantă universală. Şi el spunea că, în mersul lucrurilor, există o graniţă pe care, dacă ai trecut-o, nu te mai poţi întoarce. Ei bine, graniţa aia trebuie trecută, cum au făcut-o şi Iosif K şi K. Nici o distanţă din lume nu e mai mare decât cea dintre K şi afka. De aceea, capul statuii va fi K.” Dincolo de suprafaţa textului (aşa cum e ea – ludică, absurdă, ironică, afabilă) despre reconfigurarea multidimensională, semnificativă a lumii şi limbajului este vorba în AFKA.
Fragmentare şi hibridizate, oricare dintre texte poate fi citit singur, despărţit de toate celelalte sau integrat într-un ansamblu care profilează atât (i)realitatea şi dilema spaţio-temporală, cât şi valorile energiei radiante izvorâte din feluritele modalităţi discursive. Ori a pixelului care „bântuie lumea”. În această aşezare, metafora statuii fără cap înglobează şi o semnificaţie metaliterară.
Prin repetare, nonconformismul se poate slei, înăbuşindu-se în supunere formală faţă de un inedit devenit normă. AFKA posedă, în schimb, o eleganţă a gândirii libere (laterale) pe care supleţea şi directeţea limbajului, gata să jongleze cu „udul raţiunii”, nu poate decât să o împingă spre zonele unde acceleraţia cognitivă produce curbarea şi vibraţia ameţitoare a textului, bătând tactul legilor C.-A.M. ale creativităţii. Iar această vibraţie – transpusă fonic (şi) în suburbia, superbia din Mahaleluia – poartă pecetea unui stil integrat în estetica vieţii cotidiene.
* Călin-Andrei Mihăilescu, AFKA, Bucureşti, Tracus Arte, 2018.
(articol apărut în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 7, p. 11)
