All the Pretty Horses

Nu mi-am imaginat niciodată  “pretty horses”, caii mi s-au părut întotdeauna un simbol al forței – via istorie, cred și nu numai – dar titlul romanului lui Cormac McCarthy “All the Pretty Horses” ar fi putut avea – mi-am zis – autenticitate dezvăluind un adevăr ascuns aparenței.

Numai câteva pagini și îmi clarific suspensia înțelegerii:

“What he loved în horses was what he loved în men, the blood and the heat of the blood that ran them.”

Că m-a uimit cumva subtila titrare a romanului care deschide “The Border Trilogy (All the Pretty Horses, The Crossing & The City of Plain) părându-mi un salt către o anume puritate a gândirii și a comportamentului pare de înțeles, umanul convergent atribuind calului capacitatea confuză a sângelui din care preia acel ”heat”care poate însemna căldură, dar poate fi și acea încingere, ardere-consum intens irecuperabil, dar magnific uneori, nu pare, este.

Structura epică este aceea a evoluției firești, evenimente succesive ca într-o poveste condiționată temporar deși realul credibil apare deseori punctat de surpriza improbabilului hieratic și imprevizibil cu atât mai mult cu cât condiția umană este când traductibilă când plină de mister.

Omul nu este niciodată o poveste ușor descifrabilă                                                                                                               .

John Grady Cole are 16 ani, trăiește în sud-vestul Texasului, singur, eh, nu tocmai, singularizat, parcă ar suna mai exact, de ceea ce se întâmplă în jurul lui, vorbește puțin, reținut de disciplina locului, întrebările vin spre el cu acea mirare  a surprizei, dar cum știe că nu-i  neapărat nu le formulează decât rareori, are întotdeauna “clean boots”  și cămașă imaculată iar pălăria de cowboy trece frecvent de pe cap în mâini; nu se întră nicăieri cu pălăria pe cap.

Și, bineînțeles, calul!

In the evening he saddled  his horse and rode out west from the house. The wind was much abated and it was very cold and the sun sat blood red and eliptic under the reefs of bloodred cloud before him.”

Ca în toate cărțile memorabile plotul, povestirea poate fi rezumată într-o frază, dar ceea ce se întâmplă omului în această conjunctură știută – naștere, iubire și moarte – se supune capacității recompunerii ei în așa fel încât viața în toată splendoarea ori abjecția ei se expune, o credem și chiar reușim s-o înțelegem.

McCarthy este un maestru al cuvântului scris, laconismul conversației aproape eliptică are putere nu numai sugestională dar și explicativă, așa cum amplitudinea descrierilor raportate întotdeauna la deschiderile preeriei, a deșertului, a cerului, a atmosferei spațiale capătă valori spirituale, ele sunt reflexul unei stări, a unei situații în care este direct implicat omul. Precizia detaliului este cea a stării în care omul se găsește sau chiar se complace.

Se crește repede în sud-vestul american, așa necesar, ne spune peisajul ales, parcă impus omului, dar de fapt o necesitate ordonată istoric, totul e tânăr și viață pare a alerga, iar romanul lui McCarthy se încumetă să pătrundă în acest univers încă neînchipuit de ciudat chiar dacă suntem la sfârșitul decadei “paradisului pierdut”.

John Grady Cole nu este un *Caulfield, un rebeliousadolescent în derivă vârstei ca mai toți eroii anilor ’50 fie că sunt “on the road” cu Kerouac, “rebel(s)without a couse” undeva la “East of Eden” cu Steinbeck ori puși în fața unor căderi finale în acel fabulos “Yoknapatawpha county” către care ne trimite Faulkner, căutările lui, confuziile vârstei penduleaz în între neliniștea nedeterminată și facila chemare a unei lumi despre care crede că știe cate ceva și cea care se conturează sub semnul întrebării.

La cei 16 ani John Grady trebuie să ia o decizie definitorie și gestica momentului are specificația locului, depărtarea pare a fi soluția dar și șansă în contextul unei dezintegrări a acelui normal pe care l-a știut de totdeauna și din care nu poate pricepe mare lucru: bunicul a murit, părinții iau căi separate, ranchul și el însuși fiind victimele unor gesturi total noi și dincolo de posibilitatea redresării lor.

Așa dar, pleacă spre sud chiar cu modernele highway-uri, tracuri, mașini și agitație constructivă nordul nu-l atrage, o chemare stranie îi cere prezența calului, a întinderilor fără sfârșit și a aerului încorsetat doar istoric.

Mexicul este destinația fără șovăiala alegerii, poate pentru că e la sud, poate pentru că știe spaniolă și poate pentru că simte prezența – încă – a cailor liberi sau pur și simplu pentru că așa vrea.

Ce se întâmplă mai apoi este o experiență de viață în care normal și absurd se întâlnesc producând leziuni care vrând-nevrând au un aer donquijotesc, dar spre deosebire de originalul erou al lui Cervantes la care confuzia, rătăcirea în fața realului apoteotic marcată de lupta cu morile de vânt este concluzie, prag al trecerii, la ‘teenager”-ul lui McCarthy devin pretextul unei încercări de a descifra în ce măsură pașii pe care îi facem ne aparțin ori ne sunt predestinați.

Primul volum din “Border Trilogy” este un eseu al supraviețuirii, a încercării de a balansa acel see-sawa două lumi atât de asemănătoare că devin dușmănos de diferite; americanii și mexicanii se mișcă într-un peisaj rostogolit fie sub fierbințeala soarelui fie sub răceală ploilor inteminabile puși la încercare de un timp dacă nu naiv cel puțin încrezător.

La sfârșitul anilor ‘5o copii maturi ca John Grady și Rawlins devin siluete schițate pe cerul larg deschis peste întinderile pe care hergheliile de cai sălbatici stăpânesc fără barieră “border”-ului și așa cum pare a fi normal pentru un cowboy “horse whisperer” surprinzător de responsabili, solizi chiar.

“They smelled like what they were, wild animals. He held the horse’s face against his chest and he could feel along his inner thighs the blood pumping through the arteries and he could smell fear and he cupped his hand over the horse’s eyes and stroked them and he did not stop talking the horse at all, speaking în a steady voice and telling it all that he imtended to do and cupping the animal eyes and stroking the terror out.”

Când am citit “No Country for the Old Men” un “… blood meridyan” (titlul unui alt roman al lui Cormac McCarthy) modern, nu tocmai sofisticat, dar mai aproape de ceea ce distingem astăzi, am descoperit un roman dens copleșit nu atât de violența unei lumi deraiate – așa ca un tren repezit înainte către o țintă așezată undeva nedefinit pe un terasament nesigur care cedează cu acea ilogică întrerupere a intențiilor ba chiar a speranțelor – cât de incapacitatea menținerii echilibrului pe care libertatea îl presupune; the old men este metaforă oboselii, a lehamitei chiar de a înțelege și desigur de a accepta.

Violență există în toate romanele lui McCarthy, definitorie sau inevitabilă, “pretty horses” sunt numai varianta naivă a spațiului delimitat ideatic, în rest furia neacceptării și panorama viciilor umane, victimele nu contează.

Lecție grea pentru niște puștani cu aere masculine, dar puri în gândire și atitudine: zice Rawlins, “All my life I had the feeling that trouble was close at hand. Not that I was about to get into it.”

În peisajul complex al prozei americane Cormac McCarthy își găsește locul undeva între Faulkner și Steinbeck, cărțile lui plimbându-ne înainte și înapoi cu acea responsabilitate a observatorului atent, migălos chiar în a deschide toate sertarele secrete în care oamenii își depozitează ceea ce vor să păstreze ori să nu se știe.

Inteligent – simțim tot timpul comunicarea profundă, specială a băiatului care vorbește cu caii dar și curiozitatea analitică a gândului, a acțiunii, John Grady are o plămadă specială aceea a omului care chiar dacă nu știe are curajul să încerce și să aleagă.

Învață, nu greu, ci afurisit de sinuos, poate fi puternic în preajma cailor dar vulnerabil în cercul uman, iubește surprinzător de serios atunci când ar trebui să se joace încă, muncește, se lovește de rău, aspru, crud, criminal chiar, le ia pe toate cu acel stoicism al călărețului singuratic, aș zice, dar nu-și pierde timpul analizând ci proband ce este bun și ce nu-i. Alexandra, spaniola cu ochi albaștri, mustangii pe care îi îmblânzește, Blevins care împușcă și este împușcat, Rawlins cu care împarte egal și bun și rău, deriva puterii în acțiune simbolism al unei lumi care pare obosită, dar și coruptă și în ultimă instanță singurătatea spațială în care întoarce spatele a tot ceea ce credea că știe conturează un om aflat nu numai la granița vârstei dar și a îmbrătișării ori respingerii a ceea ce destinul îi rezervă

“He touched the horse with his heels and rode on. He rode with the sun coppering his face and the red wind blowing out of the west acros the evening land and the small deșert birds flew chittering among the dry bracken and horse and rider and horse passed on and their long shadows passed în tandem like the shadow of a single being.”

Abia acum incepe?

*Eroul  lui J.D. Salinger: “The Catcher in the Rye

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *