François-Henri Désérable este laureatul pe anul 2017 al Premiului Goncourt – Alegerea României. Aceasta distincție, complementară Premiului Goncourt care acordă în Franța, este oferită în 11 țări diferite de Franța (între acestea, și România – la noi premiul se acordă începînd cu anul 2013) care fac parte din Constelația Goncourt. Premiul Goncourt-Alegerea României implică studenții facultăților de limbă și literatură franceză din 7 centre universitare (București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Craiova, Sibiu, Brașov); timp de două luni, aceștia citesc și analizează toate cele 15 titluri de pe lista Goncourt și, în cele din urmă, aleg laureatul anului. François-Henri Désérable a fost recent în România pentru lansarea romanului său premiat– ”Un anume domn Piekielny” (editura Humanitas Fiction, colecția ”Raftul Denisei”). Dialogul de față a fost purtat chiar și prilejul vizitei foarte talentatului scriitor francez (pînă de curînd și un performant hocheist profesionist în Franța, inclusiv în echipa națională) în țara noastră.
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
Cum se împacă hocheiul pe gheață cu literatura?
S-au împăcat o vreme îndelungată, de fapt. Eu am început să joc hochei la vîrsta de 5 ani; la 18 ani am devenit jucător profesionist și am avut aceste statut pînă la 28 de ani. Prin urmare, au fost mai mulți ani în care pasiunea mea pentru literatură a coabitat cu pasiunea mea pentru hocheiul pe gheață. Am început să scriu cînd deja jucam la echipă. Acum am renunțat defitiv la hocheiul profesionist și mă dedic în totalitate literaturii.
Mărturisesc că este pentru prima oară când aud despre un scriitor care a fost și jucător de hochei – și încă jucător profesionist. Dumneavoastră mai cunoașteți cumva ceva de același calibru. Albert Camus știu că juca fotbal, era portar, există pe internet și cîteva fotografii care sunt virale cu el…
Pe de o parte, Camus nu era jucător profesionist. Pe de altă parte, el a luat Premiul Nobel pentru literatură. Eu, nu, încă nu. (rîde) Dar, da, nici eu nu știu pe nici un alt scriitor care să fi făcut sau care să facă hochei la echipă profesionistă. Știu mai mulți scriitori care iubesc sportul, care scriu despre sport, care îl practică, dar un asemenea sport nu știu. Cel puțin în Franța, nu știu să existe ceva comparabil. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci cînd mi s-a publicat prima carte, mass-media s-a interesat într-un fel, cum să spun, intensiv, în legătură cu această, poate neobișnuită, pasiune a mea. La început, primele articole despre mine erau jumătate despre hochei, jumătate despre literatura mea. Acum, lucrurile sunt mai așezate și se vorbește, cînd eu sunt referința, mai ales despre cărți.
Există, credeți, lecții pe care hocheiul pe gheață le poate oferi unui scriitor: și despre faptul în sine de a scrie, dar și despre a te pregăti pentru a scrie?
În alte forme, am mai primit această provocare. Și nu cred că vreodată am reușit să dau un răspuns satisfăcător la ea. Pentru că, la o primă vedere, nu există nici o legătură între hochei și literatură. Hocheiul este, în primul rând, un sport colectiv, în timp ce atunci când scrii, ești singur, e, așa zicînd, un ”sport” individual. Pe patinoar erau 3.000 de oameni care mă încurajau, mă aplaudau sau mă huiduiau. Pe de altă parte, dimineața, când mă așez la calculator, nu este nimeni în jur care să îmi aclameze numele. Dacă există un punct comun între cele două, atunci este acela că în ambele te confrunți, te înfrunți cu ceva: în hochei, te confrunți cu un adversar, iar în literatură, cu tine însuți. În plus, cred că practica în hochei, la nivel înalt, pentru mai mulți ani, mi-a permis să am un fel de igienă de viață și am încercat să transpun aceasta în literatură și să depun, pentru cărțile mele, același efort, cel puțin, pe care l-am consacrat patinoarului.
Dar Romain Gary, ce sporturi făcea? Făcea, de fapt, vreun sport?
A făcut unul dintre cele mai solicitante sporturi existente, din perspectivă fizică, dar și psihică: războiul. A fost aviator în Forțele Franceze Libere, sub comanda lui Charles de Gaulle, încă din 1940. Cînd Romain Gary a intrat în război, avea vîrsta pe care eu o am astăzi. Cu siguranță că a avut mult mai mult curaj la vîrsta mea decît ceea ce fac eu astăzi.
De ce îl iubiți pe Romain Gary? Eu însumi îl prețuiesc foarte mult, iar cartea ”Ai toată viața înainte” este una dintre cele mai calde, mai tandre și mai frumoase cărți citite vreodată…
A scris cărți pe care le ador. Una dintre ele este, desigur, chiar cea menționată de dumneavoastră. E o capodoperă. Alături de aceasta, ”Promisiunea zorilor”. Și, pe un alt plan, dar, de asemenea, o capodoperă: chiar viața sa. Viața lui Romain Gary este o capodoperă. El a reușit să își transforme viața într-o capodoperă veritabilă. S-a născut în sărăcie, la Vilnius, a ajuns la Nisa la vârsta de 14 ani, a început studiile de drept, apoi a plecat la război. În război fiind, dedica scrisului multe nopți. Și-a publicat primul roman în 1945. Apoi a urmat acea imensă operă literară pe care o cunoaștem cu toții. Și a reușit să se reinveteze, sub pseudonimul ”Emile Ajar”, o mistificare genială, pentru care a primit al doilea Premiu Goncourt (e un caz unic în istorie). Abia după ce a murit, s-a descoperit că acest pseudonim îl ascundea pe Romain Gary. Să mai spun aici încă ceva: există scriitori în cazul cărora trebuie separată viața de opera lor. Cazul lui L.F. Celine, spre exemplu. La Romain Gary, și viața, și opera sunt de admirat în același, foarte înalt, grad.
Cum și cînd l-ați întîlnit pe Romain Gary? Care e întîlnirea de răscruce?
Țin minte perfect. Aveam 16 ani și ”Promisiunea zorilor”, autobiografia lui Romain Gary era în programa de Bacalaureat. Era o probă orală, la literatură franceză – una la care, în mod normal, în timpul anului, ar fi trebuit să studiem cam 20 de cărți. În realitate, singura carte pe care apucasem să o citesc dintre acestea 20 era ”Promisiunea zorilor”. Mi-a plăcut la nebunie. Dar aceasta nu înseamnă că nu m-am dus la proba orală de la BAC așa cum merge un condamnat, cu umerii plecați, cu mîinile imobilizate, legat la ochi, în așteptarea butonului de execuție. Ei bine, am avut un noroc chior, pentru că fix această carte mi-a picat. Am vorbit despre ea cu înflăcărare și am primit chiar și felicitări pentru ceea ce am spus și pentru pasiunea cu care am vorbit despre carte de la cei din comisia de examinare. Urmarea a fost că am avut o notă foarte bună, deși nu eram un elev strălucit.
A fost un soi de ruletă rusească. Un singur glonț.
Întocmai. Mai apoi am început să citesc volumele lui Gary publicate sub pseudonim. Și, și mai tîrziu: toată opera sa.
Cine a fost Piekielny? Adevăratul Piekielny? Și de ce ați simțit nevoia puternică de a aduce acest personaj din romanul lui Romain Gary în romanul dumneavoastră?
Acest Piekielny a fost un vecin de-al lui Romain Gary de la Vilnius, din perioada copilăriei scriitorului. Piekielny aduce cu un ”șoarece trist”. Într-o zi, acesta l-a rugat pe Romain Gary să îi menționeze numele în fața mai-marilor lumii, ca să nu fie înghițit de uitare și să le spună că pe o stradă anume, în Vilnius, la numărul 16, a locuit ”un anume Piekielny”. În capitolul 7 din ”Promisiunea zorilor”, Romain Gary specifică faptul că și-a respectat promisiunea dată domnului Piekielny în mai multe rînduri – în fața lui Charles de Gaulle, a Reginei Angliei, în fața lui JFK. Pe de altă parte, tot în acea carte, R. Gary menționează că Piekielny a fost omorît de naziști, împreună cu multe alte mii de alți evrei din Vilnius. Prin urmare, am hotărât să fac o anchetă, să plec pe urmele domnului Piekielny, ca să aflu mai multe despre cine a fost cu adevărat acest om. Cred că am descoperit cine a fost, dar nu voi spune în acest interviu, nu voi oferi un spoiler, fiindcă nu vreau să stric plăcerea celor care vor veni către romanul meu.
Romanul dumneavoastră este o rescriere a cărții lui R. Gary, ”Promisiunea zorilor”? Sau e un sens adînc, moral, în demersul dumneavoastră de a pleca pe urmele lui Romain Gary și, anume, pe urmele unuia dintre personajele secundare ale cărții sale?
E o carte în dialog, da; am încercat un fel de dialog personal cu Romain Gary. Dar mai întîi, eu am ajuns întîmplător la Vilnius, în fața unei clădiri de pe strada unde a locuit autorul ”Promisiunii…”, la numărul 16. Era, țin minte, o placă comemorativă pe care scria că Romain Gary locuiese acolo; și atunci, mi-am amintit de acea frază despre Piekielny din carte. Și mi s-a părut fascinant să mă gîndesc că literatură are această calitate de a face ca un tînăr francez, nimerit din întîmplare la Vilnius (mergeam să joc hochei), să pronunțe un nume al unui personaj care, altfel, ar fi fost, poate, uitat de lume. Un nume pe care probabil că nimeni nu și-l mai amintește, dar pe care nici naziștii, nici timpul nu au reușit să îl facă să dispară. Pentru că un scriitor, scriindu-i numele în cartea sa, l-a făcut să iasă din uitare. Mi s-a părut formidabilă aceastaă puterea a literaturii și a scriitorului – și așa am început să scriu la cartea mea. O carte care nu este, de fapt, despre căutarea unui om, ci mai ales despre căutarea sensului literaturii și a puterii literaturii; de asemenea, este o carte despre fascinanta porozitate a limitei dintre realitate și ficțiune.
Dar ce puteri formidabile credeți că are literatura?
Despre magia literaturii, deci…Eu nu cred că ficțiunea poate schimba lumea. Deși contraargumentul este existența Bibliei. Altfel, singurele cărți care au avut o influență marcantă asupra lumii au fost cărți de eseuri, nu de ficțiune. Mă gîndesc, spre exemplu, la ”Capitalul” sau la ”Manifestul Partidului Comunist”. Ficțiunea nu poate schimba viața unei întregi societăți; poate schimba însă viața unei sau a unor persoane. Poți, pe de altă parte, atribui anumite calități literaturii – una dintre cele mai importante este aceea că poate scoate oamenii din mormînt, din uitare. Apoi, ficțiunea ne îngăduie să privim lumea altfel decît o facem în mod normal – și aceasta nu este deloc puțin lucru.
De ce scrieți? Pentru cine? În ce credeți scriind literatură?
Cînd ți se pune această întrebare, poți să o treci destul de ușor, citând un alt autor. Spre exemplu, Fernando Pessoa. Cel care a spus că scrie pentru că viața nu îi este suficientă. Este adevărat că este un citat foarte frumos, care te poate scoate din mai multe situații delicate, dar eu nu cred că este adevărat. Cred că viața este suficientă, că îți poți duce viața și fără să scrii. Totuși, eu scriu. Scriu pentru a încerca să stăpînesc lumea în douăzeci și șase de litere și pentru a o face să se îndoaie sub puterea legii mele.
Chiar am vrut să vă întreb: după cartea lui Romain Gary și după cartea dumneavoastră, mai contează dacă Piekielny a existat sau nu?
E o întrebare foarte bună. Cred că dacă el a trăit, atunci literatura triumfă, pentru că a reușit să îl scoată din mormânt, să îl scoată din uitare. Dacă nu a trăit cu adevărat, dacă este doar un personaj inventat, atunci măcar a căpătat un fel de ”carne”, un fel de trup în fața ochilor cititorilor – și de fapt, nu numai pe el s-a încarnat, ci a reprezentat, în literatură, în felul său, toată populația de evrei care a trăit la Vilnius și care a sfîrșit atît de tragic sub nazism. În ambele cazuri, așadar literatura triumfă. Altfel, dacă ar fi să comparăm literatura cu o călătorie, când am ales să scriu despre acest subiect – e o carte nu numai despre Piekielny, cum vă spuneam -, m-a interesat mai mult decît punctul final, mai mult decît destinația, drumul în sine. Calea, nu ținta.
A propos de ce spuneați mai înainte: cînd triumfă literara și cînd nu poate ea să mai triumfe?
Hm… (se gîndește mult, câteva zeci de secunde) S-a spus de multe ori, de prea multe ori că literatura este neputincioasă, în fond. S-a prezis de atîtea ori că literatura este în agonie. Și totuși, și azi, în era Netflixului, a Amazonului, a tuturor acestor gadgeturi, se scrie literatură și se citește literatură. Cred că ea e neputincioasă atunci cînd nu mai suntem oameni. Literatura nu piere atîta vreme cît vor exista oamenii. Nu are cum să dispară. Omul are nevoie să i se spună povești. Știți cum a spus Nabokov – literatura nu s-a născut atunci cînd un om a strigat la lupi, cu o haită de lupi aflați în spatele lui; ci atunci cînd a strigat la lupi cînd nu era nici măcar un singur lup în spatele lui. Cred că oamenii vor avea mereu nevoie să urle la lupi, cînd nu va exista nici un lup în spatele lor.
Scrieți, adesea implicit, în carte, dar și explicit, despre uciderea evreilor de la Vilnius de către naziști. Cum credeți că e încă actuală tema aceasta a antisemitismului? Și de ce se reperă răul? Lucrurile părea că sunt clare în privința nazismului, a efectelor antisemitismului…
La Vilnius locuiau, înainte de război, 60.000 de evrei, iar despre acest oraș se spunea că este ”Ierusalimul Lituaniei”. Astăzi mai sunt doar 1.000 de evrei. Erau, pe atunci, de asemenea, 106 de sinagogi; astăzi mai este funcțională una singură. Pe de o parte, da, poți să te gîndești că Forțele Aliate au reușit să învingă nazismul. Pe de altă parte, cînd mergi în Est, în Țările Baltice, în Ucraina și nu numai aici de fapt, îți dai seama că toată această lume evreiască aproape că a dispărut complet. Moștenirea evreiască a fost aproape complet distrusă în primul rînd de către naziști și, apoi, de către ocupația sovietică. În altă ordine de idei, nu știu dacă se poate spune că antisemitismul a renăscut astăzi. Dar nu se poate spune nici că el a murit de tot.
Care dintre cele acestea două credeți că este mai puternică: o memorie a binelui sau o memorie a răului?
Aș vrea să cred că o memorie a binelui, dar nu pot să spun că această credință a mea este o certitudine în ordinea faptelor. Există o fascinație pentru rău, aceasta este cert pentru mine. Eu vreau să cred că memoria binelui învinge pînă la urmă. În cartea mea, vorbesc despre naziști, dar nu menționez niciodată numele lui Adolf Hitler și nici a responsabililor naziști pentru atrocitățile din ghetoul de la Vilnius. Numele pe care îl tot repet – și pe care l-am pus și pe coperta cărții mele – este cel al lui Piekielny. Și aceasta, inclusiv pentru motivul că tindem adesea să reținem numele călăilor și să le uităm pe cele ale victimelor.
”Gary crezuse în literatura care era viața însăși, care ajungea din urmă viața și se confunda cu ea”. Dumneavoastră ați scris această frază. Dumneavoastră credeți în așa ceva – că literatura e viață, că viața e literatură?
Da. Și anume, în acest sens: cînd sunt scriitor, da, cred în așa ceva. Nu am, trebuie să mărturisesc, o stimă deosebită pentru ”scriitorii de duminică”, pentru cei care scriu, puțin, din încheietură. Eu cred că pentru un scriitor veritabil, literatura se confundă cu viața, în sensul în care literatura este prezentă fără încetare în mintea sa, în spiritul său. Și mai mult: pentru un scriitor, cred că toată existența sa trebuie să aibă vocația de a se transforma într-o carte. Acesta a fost cazul și cu Romain Gary și, acum formulez o ipoteză, nu lucrez cu o certitudine, poate că unul dinre motivele pentru care s-a sinucis a fost faptul că nu mai credea în literatură. Și, în consecință, că, poate, nu mai credea că viața merita să mai fie trăită.
Ce e de făcut acum, în aceste timpuri, în așa fel încît literatura să conteze, să aibă impact?
Foarte simplu: să scrie cărți bune. Cărțile bune vor avea mereu un prezent plin și un viitor. Eu mă folosesc de un citat cînd scriu despre cărți – e din Oscar Wilde. Ceva de acest gen: dacă, după ce ai citit o carte, nu simți nevoia să o recitești, atunci nu merita să o citești nici prima dată. Pentru ca să simți nevoia de a reciti o carte, trebuie ca acea carte să îți facă plăcere să o citești, trebuia ca acolo, în ea, să fi fost o voce. Or, există puține voci distincte. Sunt relativ puține cărțile unde se distinge vocea proprie a scriitorului. Cred că fiecare scriitor trebuie să aspire la acea situația în care un cititor care i-a citit deja cartea să îi recunoască vocea deschizînd o carte și citind fie și numai o pagină. Așa cred că trebuie să facă în mod constant un scriitor: să își caute propria voce.
Plecați, în cartea dumneavoastră, pe urmele lui Romain Gary…
Da. Ca să îmi găsesc, de fapt, propriile mele urme…
Întrebarea mea este aceasta: se mai poate scrie, la vîrf, astăzi, fără să stai pe umerii cuiva, a unui înaințaș sau a unor înaintași?
Răspunsul nu e tranșant. Cum spuneam: trebuie să își faci propriile tale urme. Există această metaforă – că scriitorii de azi sunt un fel de pitici care stau pe umerii iluștrilor scriitori de dinaintea lor. Și mai există încă una: aceea că marii scriitori sunt un fel de faruri care ne ghidează pe noi, cei care scriem astăzi. Dar, oricum ar fi, trebuie să avem grijă ca aceste faruri să nu ne orbească. De la zero însă, cînd începi să scrii, nu poți, nu mai poți să pornești – fie și numai pentru motivul că mintea ta rodește pentru scris în virtutea a ceea ce ai citit pînă atunci. Pe de altă parte, faptul de a fi existat inventatori înaintea noastră nu ne împiedică sau nu trebuie să ne împiedice să reinventăm.
Dacă l-ați fi întîlnit în carne și oase pe Romain Gary, dacă ar fi fost cu putință așa ceva, ce ați fi vrut cel mai și cel mai mult să faceți împreună cu acesta?
Am cîteva idei în minte. Dar, fiindcă lui Romain Gary îi plăcea foarte mult să se întîlnească cu femei, cred că ar fi preferat, mai mult decît pe mine, să o întîlnească pe soția mea. (rîde)
Notă: Mulțumiri speciale Doamnei Andreea Floricică pentru prompta și foarte eleganta traducere simultantă pe care a realizat-o odată cu acest interviu.
