Veți spune că moralitatea nu cîștigă nimic din acest lucru.
Iertați-mă, dar destui oameni s-au hrănit cu dulcegării; din cauza
aceasta s-au și îmbolnăvit de stomac; e nevoie de medicamente
amare, de adevăruri crude. Totuși, să nu credeți după cele spuse
că autorul cărții a avut vreodată ideea trufașă de a deveni tămăduitorul
viciilor omenești. Ferească-l Dumnezeu de o asemenea
prostie! Pur și simplu s-a amuzat să-l zugrăvească pe omul contemporan
lui, așa cum l-a înțeles el, și, spre ghinionul lui și al
dumneavoastră, pe care l-a întîlnit în repetate rînduri. Ar mai
fi și faptul că este arătată boala, dar cum se poate trata ea, numai
Dumnezeu știe!…
Aşa au pus totul la cale… La drept vorbind, urîtă treabă!
Mai tîrziu, i-am şi spus-o lui Peciorin, însă el mi-a răspuns
doar atît, că o cercheză sălbatică trebuie să fie fericită să
aibă un soț atît de simpatic ca el, pentru că, după tradiția lor,
el este totuși soțul ei, în vreme ce Kazbici e un tîlhar, care
trebuie să fie pedepsit. Judecă şi dumneata, ce-aş fi putut să-i
răspund… Dar, la timpul acela, nu știam nimic despre
conspirația lor. Şi intr-o zi vine Kazbici și întreabă dacă nu
avem nevoie de berbeci și de miere: i-am poruncit să vină
cu ele a doua zi. „Azamat! a spus Grigori Aleksandrovici,
mîine Karaghioz va fi în mîinile mele; dacă în noaptea asta
Bela nu va fi aici, n-o să mai vezi calul în veci…“
— Prea bine! a spus Azamat și a pornit în galop spre
aul.
Seara, Grigori Aleksandrovici s-a înarmat și a ieșit din
fortăreață: cum au aranjat ei această trebușoară nu știu,
doar că noaptea s-au întors amîndoi, iar straja a văzut că
de-a curmezișul șeii lui Azamat atîrna o femeie cu mîinile
și picioarele legate şi capul înfășurat cu un văl.
— Dar calul? l-am întrebat eu pe ștab-căpitan.
— Îţi spun numaidecît. A doua zi dimineața vine Kazbici,
mînînd din urmă zece berbeci ca să-i vîndă. După ce-și
leagă calul de gard, intră la mine; l-am cinstit cu ceai căci,
chiar tîlhar fiind, mi-era totuși kunak.
Am început să vorbim de una, de alta… Deodată, îl văd
pe Kazbici că tresare, se schimbă la față și se repede la
geam; numai că fereastra, spre nenorocul lui, dădea în curtea
din spate. „Ce-i cu tine?“, l-am întrebat.
— Calul… calul meu! spunea el, tremurînd din tot trupul.
Şi intr-adevăr, am auzit tropot de copite: „Trebuie să fi
venit vreun cazac…“.
— Nu! Urus iaman, iaman! a urlat el și s-a năpustit pe
dată afară, ca un ghepard. Din două sărituri, era în curte ;
la poarta fortăreţei, straja i-a blocat drumul cu arma. Kazbici
a sărit peste armă și s-a repezit în goană pe uliță… În
depărtare, se ridica praful – Azamat îl călărea pe aprigul
Karaghioz; din fugă, Kazbici a smuls pușca din învelitoare
și a tras. Preț de un minut a rămas nemișcat, pînă ce s-a
convins că ratase, apoi a scos un țipăt, a izbit pușca de
piatră pînă a făcut-o ţăndări, a căzut la pămînt și izbucnit
în plîns ca un copil…
M.I. Lermontov
Un erou al timpului nostru
Traducere din limba rusă de Leonte Ivanov
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Esenţial
Editura Polirom
În jurul lui s-a strîns lumea din
fortăreaţă, dar el nu vedea pe nimeni; au stat ce-au stat,
și-au dat cu părerea și s-au întors: au poruncit să pună
lîngă el banii cuveniți pentru berbeci, însă nu s-a atins de
ei, stătea culcat cu fața în jos, ca un mort. Mă credeți c-a
rămas așa pînă noaptea tîrziu, o noapte întreagă?… Abia a
doua zi dimineața a venit la fortăreaţă și a început să roage
să i se spună numele făptașului. Straja care văzuse cum
Azamat dezlegase calul și sărise în șa n-a socotit că are de
ce să ascundă adevărul. La auzul numelui, lui Kazbici i-au
scăpărat ochii şi a pornit spre aulul în care locuia tatăl lui
Azamat
