„Viaţa ca atare” – aceasta este sintagma utilizată pentru a prezenta una dintre cărţile Ludmilei Uliţkaia şi ea este, cred, cum nu se poate mai adecvată pentru toată proază acestei scriitoare de mare succes şi, mai ales, de mare forţă din Rusia. Din Rusia, dar, graţie traducerilor în peste treizeci şi cinci de limbi, cunoscută în întreaga lume. Ea însăşi spune, cu referire la „reţeta”, la „metoda”, în fond, la „arta” sa, că „fac parte dintre scriitorii care pornesc de la viaţă. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele”.
ZOOM 1. Julia Kristeva: „Ludmila Uliţkaia spune că practică în romanele şi povestirile sale o „antropologie aplicată”, aflată mereu „le limita dintre Eros şi Thanatos”. Într-adevăr, eroinele ei sînt îndrăgostite şi se află adesea deopotrivă în preajma morţii, dar sînt întotdeauna înzestrate cu o imperceptibilă ironie datorită căreia stau neîncetat de veghe în inima incurabilului”.
Medeea e „o figură iconică în satul său din Crimeea” scrie, între altele, în prezentarea făcută unuia dintre cele mai recente romane ale scriitoarei ruse la ediţia publicată de Random House – anume, „Medeea şi copiii ei”. Este, într-adevăr, un mare personaj – e releul suprem al acestei cărţi. O eroică – în mai multe sensuri (şi punctul privilegiat care focalizează intrigile în această carte, dar şi, aşa cum rezultă din rezumatul „vieţii” sale, o femeie foarte puternică, o eroină discretă a unor vremuri încărcate de Istorie) – care adună în jurul său viaţa, generaţii de oameni, sensuri. 
Prozele Ludmilei Uliţkaia au ancore politice, dar sînt cu mult mai mult decît atît. Ea nu e, în ceea ce scrie în registrul ficţional, ceea ce s-ar putea numi un scriitor militant, cu, fie şi discretă, agendă politică. Aşa cum spuneam: e cu mult mai mult. Dar în viaţa publică, atunci cînd decide să vorbească, este o mare şi tranşantă susţinătoare a libertăţii de exprimare. În 2014, spre pildă, găsim numele ei alături ale 200 de mari scriitori din întreaga lume în celebra scrisoare care „denunţă ştrangularea drepturilor omului în Rusia lui Putin”. Într-o intervenţie colaterală acestei scrisori, Ludmila Uliţkaia spunea că autorităţile din Rusia „încearcă să impună o ideologie culturală care, în multe privinţe, copiază stilul propagandei sovietice”. Pasajul acesta despre raportarea, publică şi evidentă, la politică a marei scriitoare din Rusia este, aparent, deplasat în economia şi logica acestui text – a cărui miză este de a discuta, de a semnala un roman, deci o carte de ficţiune. Nu este, în realitate, asa. Pe de o parte – el are rolul de a semnala ca Uliţkaia nu amestecă lucrurile. Textele sale de proză reprezintă ceva, raportarea celui care face aceste texte şi care are o cotă internaţională impresionantă la viaţa cetăţii – altceva! Pe de altă parte: intrigile cărţilor de proză ale Ludmilei Uliţkaia, personajele care populează lumile acestora se întîmplă, cred ca fără excepţie, în vremuri şi în lumi mutilare exact de practici precum cele la care, în viaţa reală, se opune Ludmila Uliţkaia. La fel sau, în multe cazuri, cu mult mai dure. Istoria – cu majusculă – este marele fundal întunecat în care evoluează personajele sale, în care sînt aşezate „istoriile” care îi alcătuiesc cărţile. Revoluţia, diversele Revoluţii de fapt sînt marile forţe care modelează multe dintre „vieţile” pe care le rezumă sau sugerează Ludmila Uliţkaia în cărţile sale. Care modelează, contorsionează, uneori mutilază sau ucid, dar care lasă, de multe ori, să treacă prin fisurile lor, viaţa pur şi simplu. Viaţa-ca-atare! Sînt istorii care stau sub umbrela meschină a Istoriei, dar care, adesea, uită de aceasta, care aproape o anulează. De aici, din arta de a povesti viaţa-ca-atare, şi frumuseţea extraordinară a textelor acestei mari scriitoare.
ZOOM 2. Pagina 194, ediţia în limba română, Humanitas 2014: „lumea era făcută astfel încît, în ciuda numărului tot mai mare de oameni şi a zăpăcelii generale, a rămas aceeaşi, aşa cum o înţelegea ea – plină de mici miracole, oamenii continuau să se întîlnească şi să se despartă, şi toţi la un loc formau o ţesătură cu un desen extraordinar…” Sînt foarte multe pasajele de acest fel – scrise în acest, dens şi tandru, stil care o face atît de distinctă pe Ludmila Uliţkaia. Între multele calităţi ale acestei cărţi, ca de altfel ale tuturor cărţilor de ficţiune ale celei mai faimoase scriitoare din Rusia contemporană, este şi aceasta: un har evident de a povesti. Uliţkaia este o mare creatoare de personaje – în special de personaje feminine – dar şi o uriaşă povestitoare.
„Medeea şi copiii ei” este o carte, cum s-ar spune, cu mult nerv. Cu multă ironie. Dar nu ironie joasă, nu ieftniă, ci una superioară, modernă, substanţială. Cartea pleacă de altfel dintr-o ironie care dă peste cap o mare naraţiune mitologică. Medeea inventată şi povestită de Ludmila Uliţkaia e inversul celei atît de bine cunoscută din mitologia greacă. Aceasta, Medeea modernă, nu îşi ucide copiii – deşi, spre deosebire de „model”, nu are copii (nu poate avea copii), ea adună copiii rudelor sale. Medeea modernă e un fel de „vatră”; este Principiul, Ordinea, Legea. Medeea Ludmilei Uliţkaia e etnic grec în Crimeea – ultima grecoaică de acolo – şi „trăia de cînd se ştie la ţărmul mării”. Este, în descifrarea simbolică, un fel de far, un soi de port, un fel de refugiu. Subtil, iarăşi răsturnînd mitul, Medeea modernă, deşi nu poate da viaţă la propriu, întreţine viaţa, protejează viaţa, ajută viaţa. Viaţa-ca-atare, cea care se strecoară prin Istorie. Iar creatoarea acestui personaj este, practic, în fiecare pagină, în fiecare pasaj, cea care aduce, prin ceea ce face, un elogiu uneia dintre marile virtuţi la greci – şi anume, atenţiei.
Despre Ludmila Uliţkaia, omul şi scriitorul, un admirabil portret făcut de în The New Yorker de Masha Gessen (autoarea, între alte, a unei devastator de critice monografii dedicate lui Vladimir Putin, tradusă şi în limba română): http://www.newyorker.com/magazine/2014/10/06/weight-words
