„Între prieteni” este una dintre ultimele cărţi ale lui Amos Oz – în materie de ficţiune, acolo unde poate fi plasată imediat, ea este penultima, „Iuda” (2014) fiind, în această privinţă, ultima apariţie, aşa cum sîntem anunţaţi pe clapeta ultimă a cărţii. Între cele două, tot în 2012 de fapt, atunci cînd a fost publicată şi „Între prieteni”, Amos Oz a scos pe piaţă, direct în limba engleză, împreună cu fiica sa, Fania Oz-Salzberger, o culegere de eseuri „Evreii şi cuvintele”.
Important: Amos Oz însuşi a fost un „kibuţnic”. Locul acesta – care e mai mult decît un spaţiu fizic – îi nutreşte în mod constant scrierile, îi aşează perspectivele, e scena privilegiată a multor dintre scrierile sale – fie ele de ficţiune sau direct-confesionale. Amos Oz poate fi socotit, aşadar, un scriitor al kibuţului – unul dintre cei mai de seamă, dacă nu cumva chiar cel mai de seamă scriitor al kibuţului. Desigur, Amos Oz e cu mult mai mult decît atît, şi anume, unul dintre cele mai preţioşi scriitori contemporani, unul dintre cele mai grele nume ale literaturii mondiale. Nu e, de fapt, o contradicţie între cele două etichetari – sînt formule care se susţin recipric. Aşadar, Amos Oz ştie bine – şi nemijlocit – ce e kibuţul. De altfel, e interesant acest amănunt, inclusiv numele sub care îl ştie întreaga lume – „Oz” – are, aşa zicînd, o puternică determinare kibuţnică. Pe scurt: numele real al marelui scriitor israelian este Amos Klausner. „Oz” este opţiunea de nume pe care posesorul actual al său a făcut-o aproximativ la 15 ani, atunci cînd, în urma uneor neînţeţelegeri cu tatăl său, Amos Oz a părăsit Ierusalimul în care a copilărit şi a ales să locuiască în kibuţul Hulda. Înainte de a se muta în mica localitate din apropierea Mării Moarte, Arad, Amos Oz a locuit aproximativ 30 de ani în kibuţul Hulda. „Oz” înseamnă, de fapt, în ebraică, „îndrăzneală”.
Aşadar, rafinat cunoscător al kibuţului, Amos Oz dă în „Între prieteni” cîteva dintre perspectivele posibile cu privire la ceea ce înseamnă viaţa în aceste comunităţi care au un loc aparte în istorie contemporană a statului Israel.
Între multele, foarte multe virtuţi ale acestei cărţi mici, dar mari (mici, ca dimensiuni; mari, ca execuţie, sens, perspectivă), în mod vădit stau finalurile. Finalurile fiecăreia dintre cele 8 povestiri. Sint magnifice – extrem de reuşite (bucăţile de proză scurtă se judecă semnificativ după finalurile pe care le propun, aşa cum, schimbînd ceea ce este de schimbat, unele articole de presă se judecă după titlul propus şi după fotografia de ilustrare aleasă). Sînt antologice, magnifice şi sînt decupate din aceeaşi matrice. Fiecare final e despre desprindere, despre sustragere, despre reflecţie, despre singurătate, despre însingurare – şi, de fapt, despre toate acestea la un loc. Iar ultimul final e, în chip vădit, mai mult decît atît.
Căci ultimul final trece, într-un anume fel, dincolo de matrice, trece de reţeta după care sînt reproduse restul finalurilor – el este după această matrice, conform acestei matrice, dar o şi include, într-un mod aproape explicit. E un final în final, o subtilă punere-în-abis. E o povestioară impecabilă – senină şi riguroasă, perfect limpede şi orizontal, şi vertical, şi în relaţie complexă cu restul de 7 povestiri care alcătuiesc acest roman. E o povestire este despre umanitate, despre prietenie şi despre ce se întîmplă dincolo de prietenie. E despre viaţă, speranţă, neputinţă, moarte, sens. Se numeşte – titlul e un semnalizator puternic deja – „Esperanto”.
Cred că merită povestită, fie şi în cuvinte sărace, simple, poate nu cele mai inspirate cu putiinţă. Povestioara e despre un om aflat pe moarte. Despre cineva care suferă, îngrozitor, de o boală la plămîni. Despre Martin Wandemberg, supravieţuitor al Holocaustului, cel care vine în kibuţul Ykvat în urma unui diferend în alt chibuţ – o neînţelegere de principii, Martin fiind un om care „credea că proprietatea e mama tuturor păcatelor, şi cu atît mai mult banii proveniţi din Germania, care reprezentau o impietate faţă de morţi.”Cînd iese din camera sa – şi asta se întîmplă aproape zilnic, fiindcă el merge pentru cîteva ore, şi în folosul comunităţii desigur, să lucreze într-un atelier de cizmărie – Martin trage mereu după el un balon cu oxigen, aliatul său imediat în viaţă împotriva morţii. Pentru boala sa, locul în care munceşte în fiecare zi este agravant – e un loc închis, îmbîcsit, e un spaţiu al umilinţei cu praf, al umilinţei la propriu sufocante. „Tovarăşii” din kibuţ, prietenii, vor să îl mute de acolo – ca să îi facă suferinţa mai uşoară. Sugestia de a se muta într-un alt loc îi e comunicată de secretarul kibuţului, Yoav, un personaj nu reuşit, nu doar reuşit (Amos Oz e aşa de stăpîn pe arta sa încît, uneori, face clar, vertical, valid, consistent un personaj fie şi doar din doua-trei fraze; de altfel, sînt multe personaje „reuşite” în acest volumaş), ci complex – atent, diplomat, cu tact, empatic. Pasionat şi cunoscător de esperanto, Martin e convins să ţină, pentru doritori, cursuri de esperanto şi, astfel, să renunţe la atelierul în care, în praf, sufocîndu-se, îşi exersa umilinţa şi în care, cu fiecare respiraţie nouă, mai învingea, o dată şi încă o dată – deşi nu definitiv – moarte. Cu o audienţă minimală, nu ţine decît un curs în şi despre limba care era gîndită să aducă, la final într-un mod absolut şi definitiv, pacea în lume. Cel de-a doilea curs nu îl mai poate ţine – Martin moare. Iar Osnat, cea care îl îngrijea în ultima parte a vieţii şi probabil cea mai atentă dintre cursanţii lui Martin, „simţi deodată nevoia de a spune două-trei cuvinte şoptite în esperanto, dar nu învăţase nimic şi nici nu ştia ce să spună”. Amos Oz prinde, aşadar, magnific în cele 8 povestiri mai multe generaţii şi straturi ale chibuţului – împreună, viziune idealistă şi decadentă, melancolic-nostalgic-decadentă. Şi în cea din urmă – desigur, aceasta este doar una dintre lecturile posibile, nu singura, nu lectura absolută – sugerează cu mai multă forţă decît în cele de dinainte ei sensul; marele, solemnul, necruţător sens.
Aşadar, cu o formulă vagă, am putea spune că această carte e despre viaţa din kibuţ, dar şi despre marginea – marginile acestuia. Cum spuneam – fără excepţie – în finalul fiecărei bucăţi de proză, cel puţin un personaj – de regulă, personajul principal – se sustrage forfotei acelui loc. Se aşează undeva, într-un colţ, la o margine. Reflectează, încearcă să înţeleagă, se simte uneori inconfortabil cu ceea ce a înţeles de puţină vreme. Iese din ordinea acelei comunităţi. Rămâne, de regulă, în viaţă, dar alege, cînd nu moare, să stea la un alt nivel al vieţii. Dă deoparte restul lumii, rămîne cu sine şi se înveleşte în propria-i singurătate. A fi singur înseamnă a fi la margine, a sta la margine. Nu ştim dacă e suficient, dar e necesar. Sau, reformulată această ultimă idee: nu ştim dacă e suficient pentru personajele care aleg sau sînt impinse către aceste strategii de sustragere, dar Amos Oz trasează cu atît naturaleţe – în fond, cu mare artă – evoluţia acestor bijuterii de proză scurtă încît reacâia trasată de uriaşul scriitor evreu pare singura rezolvare nu posibilă, ci firească, în mod necesar a fi formulată ca atare.
Cele opt povestiri – legate între ele prin nenumărate „fire” – mustesc de viaţă. Intrigă, deci viaţă. Dramă, deci viaţă. Iubire, deci viaţă. Kibuţul în sine este, de altfel, un spaţiu formidabil al vitalităţii. E un loc al comunităţii, un loc în care se celebrează spiritul colectiv, comunitar. Dar cartea aceasta este, într-o mare măsură, şi una a singurătăţii sau despre singurătate. „Comunitatea kibţului nu are nici o soluţie împotriva singurătăţii. Mai mult decat atat: ideea de kibuţ neagă singurătatea”, scrie Amos Oz. Dar, aşa cum sugerează fiecare piesă a acestui puzzle minunat şi sofisticat pe care, în cele mai simple cuvinte, ni-l înfăţişează marele scriitor israelian, kibutzz-ul nu e tot. Viaţa nu e doar kibutzz…
