Ioana Pârvulescu Cum continuă povestea. Câteva lămuriri în proză

Pe vremuri, poeţii scriau câte o carte într-o singură săptămână, ca trimitere şi reverenţă adusă primei creaţii. Cum trăim în alt timp, degradat, am întărit ideea cu de şapte ori câte şapte zile. Fie care săptămână cât o viaţă, cu de toate în ea. Nu sunt poezii scrise „sub dictare“ într-o perioadă de subită inspiraţie, nu sunt transcrieri de metafore, ci e mai degrabă un jurnal pe care l-am acumulat interior de-a lungul anilor şi căruia acum i-a venit sorocul: încercări primejdioase de a înţelege şi prinde în vers lumea, cu mine cu tot în ea, pentru că poezia are acces la lucruri imposibil de exprimat în orice alte vorbe „pe-nţeles“. Rimele mele apar doar uneori şi nu neapărat la sfârşit de vers, adică se arată la fel de arbitrar ca potrivirile în existenţa de zi cu zi. […] Se află aici o bună parte din vieţile şi din morţile mele.
Ca să scriu Cum continuă povestea m-am întrerupt din romanul Inocenţii. N-am avut de ales. Pentru mine, scrisul seamănă cu toate cele lalte, n-ai de ales. Vine şi ţi se aşază singur la masă. Cred însă că de data aceasta e chiar ultima carte de poezie din viaţa mea.[…] Şi mai cred că în poezie se pot spune în cuvinte inocente lucruri mult mai dure decât în proză.
[…]
Purtăm în noi mai multe vieţi. Problema e pe care o actualizăm. Purtăm în noi mai multe cărţi. Problema e pe care o actualizăm. Am ales-o, de data aceasta, pe cea de poezie.
23 septembrie 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *