10 (zece) punkte: Alice Voinescu

1. Ar fi putut rămâne în Occident, după ce terminase, în 1913, în Franţa, o strălucitoare teză de doctorat. I se oferire o catedră în SUA şi încă una în Franţa, la Paris, dar le refuză, întorcîndu-se în România, pe urmele iubirii sale. Se căsătoreşte în 1915 cu avocatul Stello Voinescu. Alexandru Paleologu despre Alice Voinescu, „tante Alice” (aşa cum îi spunea Paleologu Sr.): „Era în primul rînd, mai presus de toate, o mare îndrăgostită. O mare îndrăgostită, cu o unică mare iubire de o viață. Eu cred că o asemenea iubire se poate numi genială. ” & “grația ei învăluitoare și irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată”

2. 7 februarie 1948, Alice Voinescu, Jurnal: „Dacă mai trăiesc şi voi mai avea şi eu o vorbă de zis, exact la asta voi lucra: la «deslichelizare». Nu voi avea nicio vorbă aspră pentru cei mici, care s-au înscris ca să nu moară. Dar pentru oricare s-a vândut, ca «să se împingă mai departe», nicio scuză, nicio circumstanţă atenuantă. Trebuie să ne tămăduim odată de lipsa de consistenţă morală. E timpul să creştem.“

3. O succintă prezentare făcută pe siteul editurii Polirom: Alice Voinescu (1885-1961), eseistă, scriitoare, traducătoare, critic de teatru. Absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, şi-a luat doctoratul la Sorbona in 1913. A fost profesoară de estetica şi istorie la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică şi a susţinut numeroase conferinţe pe teme sociale şi culturale la radio şi la Universitatea Liberă din Bucureşti. A luat atitudine împotriva legionarilor în urma asasinării lui Nicolae Iorga. În timpul regimului comunist a fost închisa la Jilava şi Ghencea, apoi a avut domiciliu fortat în comuna Costeşti, lîngă Tîrgu Frumos. A publicat lucrari de filozofie, estetică şi teatru, între care: Montaigne (1936), Aspecte din teatrul contemporan (1941),Eschil (1946). Postum au apărut volumele Scrisori către fiul şi fiica mea (1994) şi Scrisori din Costesti (2001). Marea sa operă este considerată “Jurnalul” (2 volume)- recent reeditat de editura Polirom.

4. Monica Lovinescu despre Alice Voinescu: „Tăcerea exemplară și suferința asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă noblețe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la școala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca și Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalitățile ținând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă și prea puțin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete”

5. “Jurnalul” e început în 1929, la sugestia lui Roger Martid du Gard şi e încheiat către sfîrşitul vieţii. Are peste 900 de pagini. În prefaţa primei sale ediţii de după 1989, Alexandru Paleologu nota: „Cititorul de azi va descoperi în acest jurnal o lume pentru reprezentarea căreia nu dispune decît de repere răzleţe, doar parţial şi poate impropriu, eventual derutant, corelabile în contextul istoric şi social. Desigur, figurează aici multe celebrităţi, şi româneşti şi străine, figurează şi personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre, dar şi alte persoane doar notabile în epoca, a căror însemnătate s-a şters odată cu dispariţia acelei lumi, plus nenumărate altele strict private dar de mare distincţie şi calitate umană care contribuiau la strălucirea ei. În mărturiile Alicei Voinescu celebrităţile coboară de pe soclu, intră în cotidian şi în familiar, apar în relaţiile lor cu prieteni sau cu alţii, preocupîndu-se de chestiuni mari sau minore, veseli sau supăraţi, circulînd în societate ca simpli oameni la fel cu ceilalţi, iar aceşti «ceilalţi» apar nu o dată mai interesanţi sau mai rezonabili. Pe parcursul jurnalului asistăm la destinele generaţiilor, pe care Alice Voinescu le urmăreşte cu interes, cu afecţiune, cu grijă.”

6. A fost arestată în 1951 din motive politice – a stat un an şi şapte luni în arest. Apoi, a avut, pînă în 1954, domiciul forţat la Costeşti, unde a trăit în condiţii mizerabile.

7. Andrei Pleşu: Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută. Mare cititoare și comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinței, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, și pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănțuit, fără altă motivație decât utopia grosolană și resentimentul. O grațioasă școală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”

8. Un documentar de aproximativ 50 de minute despre “Alice Voinescu-nobleţea împotrivirii”: http://www.youtube.com/watch?v=xUm4to0vQtQ

9. 10 octombrie 1940, Jurnal: “Doamne! Tu ştii, şi numai Tu, de ce m-ai despărţit de Stello, de Stello meu drag, iubit şi cîrîit de mine de întotdeauna. Stello drag, îţi privesc fotografia – cu atît am rămas din fiinţa ta sensibilă. Dragul meu, iartă-mă pentru tot ce ţi-am spus în supărare, pentru încăpăţînarea unei false purităţi care crea orgoliu drăcesc şi pe care acum îl ispăşesc din setea de tine. Te aveam şi mi te beam, acum mor de setea ta şi ştiu că, pînă la moartea mea, pînă la întîlnirea de dincolo, trebuie să rabd de tine, să mi se usuce buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de sufletul tău de minunată poezie, de copilărie”.

10. Alice Voinescu este prima româncă doctor în filozofie. În patrimoniul verticalităţii româneşti, ea este un reper de neocolit.