S-a spus ca Alice Steriade-Voinescu a fost cea mai inteligenta femeie pe care a dat-o Romania. E posibil, desi sunt rezervat cind vine vorba de clasamente de acest tip. Voluminosul Jurnal (Bucuresti: Albatros, 1997; 881 pp.; ed. M.A. Murnu) arata o deosebita cultura, sensibilitate remarcabila, o minte lucida si ascutita, o prezenta calda si frumoasa a religiosului si esteticului in impletirea lor. Pe de alta parte, sentimentalismul si tendinta spre tinguire, curiozitati de fire, judecati indoielnice despre oameni se gasesc si ele acolo.
Cert este ceea ce n-ar putea fi negat decit de imbecili: Alice Voinescu porneste la drum ca un spirit progresist, cosmopolit, deschis ideilor generoase, un spirit pacifist, potrivnic violentei, suferintei, opresiunii. Admira si frecventeaza oameni ca Gide, Martin du Gard, Schlumberger, pe tinarul Malraux, studiaza temeinic la scoli neo-kantiene (si deci rationaliste; in Marburgul lui Hermann Cohen), dupa cum are cuvinte aspre sau dispretuitoare fata de Montherlant si Heidegger. Despre Nae Ionescu spune „ca om mi-a fost simpatic, ca dascal a fost o primejdie” (361) Confesor si indrumator in parcursul ei religios si-l alege pe parintele Gala Galaction. Nu pregeta sa condamne public asasinarea lui Iorga intr-un moment cind un astfel de gest nu era tocmai atit de usor. Nazismul si fascismul ii repugna spontan, instinctiv. Ostilitatea fata de Hitler si altii de aceeasi teapa se citeste mereu intr-un jurnal care (evident) era intim: vreau sa spun ca orice suspiciune de demagogie publica se exclude prompt si fara drept de apel, dupa cum nu se poate vorbi nici de exasperarea persecutiei personale, care nu a existat in cazul Doamnei. (Despre Hitler: „blestem etern” – 201, „il urasc” – 256, „Anticrist” – 258, „aventurier” -305″, „dusmanul omenirii” si „diavolul facut om”- 419, „mirsav si mincinos” – 428, „urat si indezirabil” – 468, „canalie” – 485). Este printre putinii care au patrunderea mintala sa intelega cum si dece gardistii nu sunt crestini, ci un soi de mistici pagini, deghizati in vesminte false (204, 219, 429, 484). Persecutiile impotriva evreilor o indigneaza si o umilesc (292, 293, 409, 411, 415)
Mai mult. Desi limpede anti-comunista (a trecut si prin temnitele de la Ghencea, s-a vazut si exilata in nu stiu ce catun izolat si noroios) cauta sa fie obiectiva. Gaseste scuze propriilor chinuitori, isi pune intrebarea daca nu cumva exista si ceva bun sau scuzabil in lumea socialist-comunista, daca intentiile stapinitorilor n-ar putea cumva sa se imblinzeasca, sa fie indreptate spre variante mai acceptabile, mai omenoase. Se roaga pentru sufletul lui Petru Groza la moartea acestuia (347, 794). Ar vrea sa se stie in chiar constiinta ei sincer libera de prejudecati.
Dupa ce am spus toate acestea (care o privesc poate mai mult pe Alice Voinescu personal) incepe partea interesanta, complicata, dar documentar-istorica esentiala. Ce ne spun aceste pagini despre un anumit tip uman, adica despre o reprezentanta pe cit de onesta, pe atit de tipica a unei intelectualitati elitare, asa cum se constituise ea in Romania monarhica? (Ar fi de subliniat cuvintul „monarhica” aici, intrucit rar vezi in paginile unui intelectual contemporan de aceeasi talie, o mai raspicata si o mai pasionata dragoste si admiratie pentru dinastia de Hohenzollern, pentru Regina Maria, pentru fiicele acesteia, pentru Carol II chiar, pentru inca minorul fiu al acestuia!) Ce ne spun aceste pagini despre admiratoarea adinca a lui Duca(75-77), Armand Calinescu, Argetoianu, Bratianu, Iorga(170-171, 224), Radescu (486)?
Alice Voinescu dispretuieste fara ascunzisuri „mahalagismul”, „mitocanimea”, coruptia lasa a romanilor in general. O nationalista nu este. Laudele pe care le aduce taranilor, soldatilor umili si bravi de pe front (cu suferintele si ranile lor) sunt desigur sincere, dar uneori am impresia ca apar drept un soi de nevoie de compensatie, de scuza parca in fata propriilor preferinte pentru burghezia culta, pentru aristocratia rafinata. Citeva momente de antipatie xenofoba (rasista?) se pot si ele surprinde in paginile de dupa 1948.
Dar inca mai fascinante (documentar pentru o categorie sociala intreaga) sunt paginile care privesc desfasurarea evenimentelor internationale. E limpede ca agresiunile hitleriste contra Cehoslovaciei, a Poloniei, a Romaniei mai ales, o indigneaza, iar infringerile franceze ii sfisie sufletul. In momentul insa in care se injgheaba o alianta intre puterile democratice si Uniunea Sovietica (lansata, sa nu uitam, intr-un razboi de cotropire impotriva Romaniei care va sfirsi printr-o colonizare de 50 de ani), Alice Voinescu e cuprinsa de o framintata nesiguranta si ambiguitate. Nu mai stie de partea cui este. Fara a-l idolatriza, vadeste totusi o vaga incredere in Maresalul Antonescu, atribuind diversele vinovatii, pe care nu le ignora, prim-ministrului acestuia („Ica” – 407 si in alte parti). Continua sa doreasca infringerea fortelor Axei, dar inca mai mult se ingrozeste de bolsevismul care se apropie ineluctabil si pe care il detesta. Se bucura atunci cind Odessa si Sevastopolul cad, iar rezultatul bataliei de la Stalingrad o intristeaza (437-8), la fel ca si debarcarea americana in Sicilia. Isi da singura seama de infundatura in care a intrat: „Ma surprind intr-o furculita sufleteasca teribila. Pe de o parte doresc victoria nemteasca, pe de alta, cind aud vorbind pe un Focillon pentru libertate, imi amintesc sentimentele mele de acum o luna si ratiunea-mi spune ca tot englezii reprezinta crezul in libertatea si demnitatea omului. Si iarasi imi zic: cum ar putea fi acestea salvgardate daca inving rusii? Retraim turnul lui Babel, nu prin incurcatura limbilor ci a sentimentelor. ” (250)
N-am sa incerc sa rezolv astazi, dupa mai bine de o jumatate de secol, incertitudinile unei doamne care (atunci deja) se apropia de 60 de ani. Mi se pare insa ca vad ca intr-o oglinda confuziile si anxietatile unei intregi paturi sociale, expuse corect si inteligibil. Personal, Alice Voinescu spera (aproape fara speranta) in salvarea prin credinta religioasa, prin cultura si printr-o unificare europeana echitabila, bazata pe valorile umanismului. Altii, apropiati de ea, ramin fixati in incertitudini si in jocul improvizatiei. Mie unuia paginile acestea si reflexiile istorice trezite de ele imi dau mai curind un sentiment de sincera compasiune. Cu intristat sarcasm ma gindesc la toti acei judecatori nemilosi care, doua generatii mai tirziu, sunt convinsi ca se afla in posesiunea absoluta a „adevarului”, capabili sa pedepseasca si mai ales sa decida in chip superior ce e bine si ce e rau, cum s-ar fi cuvenit sa se poarte cei a caror viata s-a scurs de mult.
Nu, Jurnalul scris de Alice Voinescu dovedeste contrarul: ca aprecierile noastre se cuvin sa fie infinit mai delicate si mai flexibile, sa ne pregateasca pe toti pentru o intelegere cit mai subtila si sa croiasca drumul spre intelegerea reciproc-toleranta a viitorului!
Virgil Nemoianu, Bethesda, MD , sept. 1998
