Operând cu estetici precum cea a răului, a şocului sau a misterului, Barbey d’Aurevilly, în „Diabolicele”, redă răului ceea ce este al răului, adică partea sa de sublim. Caută, prin mister, şoc şi neînfricare faţă de abominabil să transforme răul într-un fapt estetic. Iar estetizând răul, recuperează din el, ceea ce numeşte în ale sale „Diabolice”, un sublim de-andoseala, un sublim infernal. Dacă sublimul e identificabil în bine, e identificabil și în rău, ar fi pariul lui Barbey.
„Diabolicele” lui B. d’Aurevilly sunt impregnate de o întreagă recuzită a misterului, ce include motive ale ferestrelor, atmosferă nocturnă, un întreg sistem de filtre impus privitorului şi cititorului, ermetism, gotic, femei cu energii masculine, deopotrivă gorgone, meduze sau amazoane. Toată această estetică a misterului şi a şocului având ambiţia de a reda răului, din punct de vedere estetic, latura sa inerentă de sublim.
Răul, întruchipat de crimă, adulter sau răzbunare, ajunge să fie anulat şi estetizat şi printr-o permanentă ciocnire al contrariilor. Doza de diabolic a Albertinei din „Perdeaua stacojie” este anulată de șocul, misterul și frumusețea convulsivă a gesturilor și acțiunilor ei. Iubirea mistică şi ideală a ducesei din „Răzbunarea unei femei” anulează răzbunarea ei abisală. Iar fericirea de neînțeles, dincolo de bine și de rău, a lui Hauteclaire/Eulalie își pierde din întunecare în „Fericirea unei crime”.
Și dacă pare că doar femeile sunt încărcate de „diabolic” şi de mister, este doar o aparenţă. Deşi glaciala și impasibila Albertina e simbolizată de personajul masculin drept femeia sfinx, nici personajului masculin nu-i lipseşte, dacă nu aura de mister, măcar ambiguitatea raportării sale la ce i se întâmplă.
Don Juanul lui Barbey d’Aurevilly, căruia 12 femei de anvergură mitologică îi oferă o cină îndrăzneață, în stil Saint-Germain, organizează şi el misterul în jurul său, în jurul ochilor săi „albaştri ca iadul” și în jurul capacității sale de a iubi, la fel ca și diavolul, încă și mai mult sufletele decât trupurile.
Iar jucătorul de cărţi Karkoel din „Dedesubtul cărţilor unei partide de vist” ilustrează încă şi mai exact faptul că indescifrabilul masculin este aici cel puţin egal cu cel feminin. Feminitatea aparent rece „de te apucă tusea”, precum şi patima vie a unui joc de cărţi se împletesc cu tipologia dominatorului şi impunerea unei seducţii a superiorităţii.
Aşa încât, personajele masculine sunt şi ele de la sine înțeles decadente, don-juaniste, în timp ce păcatele lor sunt intelectualizate şi rafinate. Dar cum nu bărbații sunt focusul aici, surpriza şi şocul vin de la femeile diabolice, ce întruchipează, într-un cadru etic de interpretare, feminități deviante. Într-un cadru pur estetic, aceste feminități devin un fel de arhetipuri ale frumuseții, ale iubirii, ale forței sau ale misticului.
Hauteclaire/Eulalie este în acelaşi timp un arhetip (amazoana), o prezenţă androginică, dar şi o figură a frumuseţii statuare. Cu toate aceste atribute, ce fac din ea o feminitate extrem de complexă, Hauteclaire îndrăzneşte să înfăptuiască un tip neconconvenţional de fericire, clădit pe crimă şi desfăşurat într-un spaţiu-captivitate.
Oprindu-ne apoi la Albertina din „Perdeaua stacojie”, aceasta este o „diabolică” ce îmbină şocul cu misterul, privirea gorgonică şi frumuseţea meduzeică cu care aceasta este învestită având mult din forţa și tensiunea personajelor din picturile glacial-suprarealiste ale Dorotoheei Tanning (ex: „La truite au bleu”).
Albertina ilustrează foarte bine ideea de frumusețe convulsivă pe care avea să o teoretizeze Breton mai târziu. Tăcerea, răceala și imobilismul ei, așezate în contrast cu pasiunea violentă care izbucnește în secret și fără niciun avertisment, sunt expresia fidelă a dualității fix-exploziv pe care o folosește Breton pentru a defini frumusețea. Care frumusețe nu este un atribut static, convențional, ci o dinamică și întotdeauna o reunire șocantă de contrarii.
Prezență care atrage și înfricoșează în același timp, care fascinează prin îngrădirea vizuală a perdelei stacojii, producătoarea de șoc Albertina va deveni subiect şi obiect al fascinaţiei nu numai pentru personajele masculine ale lui Barbey sau pentru narrator, dar și pentru suprarealiști mai târziu. Iar moartea subită a acesteia în braţele personajului masculin este expresia pură a şocului disruptiv.
Raportându-se paradaxol la morală, Barbey d’Aurevilly oscilează între o oarecare condamnare teologică și fascinația estetică pentru rău, menţinând admirația pentru intensitatea trăirilor personajelor sale diabolice. Explorează un sublim paradoxal, alimentat de intensităţi şi pasiuni chinuitoare, dar şi de patimi care duc personajele pe căi ireversibil infernale.
