Până de curând, sintagma „lapte negru”, mai precis „schwarze Milch” se conjuga, în mintea mea, cu imagini teribile ale holocaustului, cu părul cel auriu al Margaretei și cu părul cenușiu al lui Sulemith, cu penetrantul „der Tod ist ein Meister aus Deutschland” din celebrul „Todesfuge” al lui Paul Celan. Ca într-un veritabil palimpsest, aceste flash-uri ale morții au fost șterse, iar peste ele s-au așezat, cuminți, noile sensuri (fără să le acopere în totalitate pe cele originare). „Laptele negru” al scriitoarei de origine turcă Elif Shafak nu mai are nimic în comun cu textul lui Celan. Poate doar involuntarele și nevinovatele asociații din mintea mea, cum este cea de față. Din metaforă pregnantă a suferinței și a morții, „laptele negru” se convertește, aici, în etichetă literară a maternității-purgatoriu.
„Lapte negru”, a patra carte de Elif Shafak, care a fost tradusă în limba română și publicată la Polirom (după mai cunoscutele: „Sfântul nebuniilor incipiente”, „Bastarda Istanbulului” și „Cele patruzeci de legi ale iubirii”), este, cum îi șade bine oricărei opere din panoplia post-postmodernismului, dificil de încadrat univoc și irevocabil. Astfel, „Lapte negru” funcționează, deopotrivă, ca jurnal intim și (auto)ficțiune, ca o carte feminină și feministă, ca roman al condiției umane sau, în dulcea accepțiune a criticii literare, ca bildungsroman. Dincolo de abhoratele dar ineluctabilele etichetări, cartea turcoaicei cosmopolite este un jurnal de bord al maternității, scris cu pasiune, luciditate și, mai ales, cu o doză semnificativă de umor, spirit caustic și (auto)ironie. Iată și o mostră: „Mi s-a spus că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-și țin bebelușii în brațe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan și rămânem o vreme amețite.”
Interesant este cum descrie Elif Shafak procesul scriiturii. Ea scrie aproape fără premeditare, în sensul că, abia așezată în fața calculatorului, gândurile i se aliniază cuminți, rânduri-rânduri, în fața ochilor, gata să fie consemnate. Apoi, degețelele ei sunt ale tuturor femeilor care-și citesc viața interioară ca pe o conjurație a eurilor disparate, animate de viziuni diferite, chiar antagonice, asupra existenței extranee. De la început, naratoarea face un fel de statement care anticipează dereglările metabolismului interior al viitoarei mame:
„Sunt scriitoare.
Sunt nomadă.
Sunt cosmopolită.
Sunt o iubitoare a sufismului.
Sunt pacifistă.
Sunt vegetariană și sunt femeie, mai mult sau mai puțin în această ordine.”
Eul unitar este, deocamdată, o nesustenabilă iluzie. În lumea scriitoarei (și în lumile multor altor femei), guvernările se succed în timp real, alternând, surprinzător, cea mai detestată tiranie cu câte o democrație temporară palpabilă. Cele șase degețici, pe numele lor: Milady Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica Doctă, Mica Domnișoară Practică, Doamna Derviș, Mama Budincă de Orez și, nu în ultimă instanță, Blue Belle Bovary sunt ilustrele locatare ale haremului interior, vocile interioare, niciodată armonizate pe deplin, ale femeii-scriitor. Aventurile consemnate ale degețicilor, în lupta lor pentru hegemonia Eului Suprem (zonă singulară, cu un statut privilegiat, la care se accede prin teleportarea din zona tenebroasă a subconștientului în cea diurnă a raționalului), alternează, în roman, cu incursiuni fecunde în biografiile unor scriitoare mai mult sau mai puțin celebre, care s-au confruntat, și ele, sau care au ales, cu bună-știință, să eludeze chestiunea maternității: de la surorile Brȍnte și Jane Austen laVirginia Woolf, Marguerite Duras, Sylvia Plath, Zelda Fitzgerald, Alice Walker și multe altele. Efectul acestui colaj al viziunilor feminine asupra unei problematici atât de stringente este implozia unei viziuni clasice, unitare și polarizate masculin asupra maternității ca halou al feminității chintesențiale. Este minată, de asemenea, concepția rudimentară asupra destinului femeii-scriitor, condamnată, chipurile, să-și jertfească virtuțile materne pe altarul creației nemuritoare.
Cred că ar fi cel puțin la fel de interesant și un colaj asupra raportului feminitate/maternitate în cazul scriitoarelor autohtone, mai ales dacă ținem cont de faptul că, în spațiul nostru literar, prejudecățile antifeministe nu s-au volatilizat întru-totul. Jeni Acterian, diarista de început de secol, cea care „a atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată” (decretează amicul ei, Emil Cioran), are oroare de tot ceea ce implică feminitatea în accepțiunea ei tradițională și universală. Ea rescrie paradigma feminității prin epurarea tuturor atributelor așa-zis feminine: de la cochetărie și vanitate, la spirit matern. Prietena Alice Botez, cea care face din propriul jurnal (al interiorității absolute) un teritoriu refuzat cotidianului, eludează, de asemenea, orice meditație fertilă asupra propriei feminități/asupra maternității, dintr-o angoasă (in)explicabilă (depinde din ce unghi o privim), al cărei obiect pare să fie tot percepția publică/clișeele milenare. Situația se modifică semnificativ în jurnalul de existență al Alicei Voinescu. Prima femeie profesor-universitar din România exhibă, în spațiul securizat al scriiturii intime, o imagine tumefiată și cangrenată asupra propriei feminități insuficient explorate. Această veritabilă „doamnă a culturii române”, cum o numește Andrei Pleșu într-un articol, este atât de pudică și de stângace cu mânuirea propriei feminități, încât până și mărturisirile scriptice din jurnal, menite să-și conserve secretivitatea, sunt percepute ca un nepermis „dans în fața oglinzii.” Pentru profesoara de filozofie, prietenă a lui André Gide, Charles du Bos, Claudel, Mauriac, Curtius ș.a., femeia-intelectual (categorie în care se regăsește) este femeia cea care și-a sacrificat vocația matrimonială și maternală în numele culturii (horrible dictu): „Trebuie să ispășesc ceva. Un egocentrism care nu se cade unei femei? Chiar o înțelegere intelectuală care nu se cade unei femei, nu pentru că ar fi o ființă inferioară, dar dimpotrivă, fiindcă natura ei creatoare o împinge dincolo de ea, în totală înțelegere, care e iubirea. Nu am fost femeie, am fost un hibrid. Asta e. Asta ispășesc suferind de singurătate.” Femeia-intelectual este, la Alice Voinescu, „ființă hibridă”, „amfibie”, „meduză informă, vâscoasă, rece, fără preț”, „avorton” al istoriei, „nici carne, nici pește”.
În nici un alt jurnal nu se resimte atât de puternic clamata incompatibilitate funciară între condiția feminină (ca prescriere socială de rol) și condiția de scriitoare/critic literar (cu dezideratul, niciodată satisfăcut, al deplinei libertăți personale), ca în cel al Ioanei Em. Petrescu: „Sunt un obiect lipsit de rost, un obiect care incomodează. Sunt un obiect, legal, în posesia lui. Și eu accept asta. Mai rău, devin asta, atât. Din ce în ce mai mult un obiect. Un obiect explorat, apreciat, despre care ți-ai făcut o idee comodă, o idee pe care ai ajuns s-o crezi adevărată. Tot ceea ce nu se-ncadrează ideii ăsteia e mai bine să fie trecut cu vederea. Altfel ar fi obositor. Încurajez clișeu comod pe care și l-a confecționat despre mine.” La Ioana Em. Petrescu, opțiunea maternității este o adevărată cale a supliciului, care generează înfiorătoare meditații diaristice: „e inevitabil – voi avea un copil. Aceasta este cea mai cumplită spaimă. Nu-l doresc, îl detest. Și sunt, totuși, obligată să-l nasc, nu pentru că aș vrea, ci pentru că acesta este ordinul.[…] Ce e mai grav e că, nici sufletește, nu sunt deloc maternă. Nenorocitul de copil! Dacă n-am să mor, am să-l detest. Am să-l simt ca pe o obligație. Am să am datoria de a-l crește. Am să-l urăsc pentru că mă fură mie. […] Dacă s-ar naște și aș fi pusă să aleg între el, viața lui, și cartea pe care trebuie s-o scriu, aș alege cartea, adică pe mine.” La Constanța Buzea, în schimb, nu trece nimic din zbuciumul interior al altor diariste, confruntate cu tristețea iremediabilă a opțiunii (o adevărată alegere a Sofiei). Între dimensiunea culturală și cea maternală nu există, în acest caz privilegiat, nicio disonanță. Cultura ține de un modus vivendi. Poezia se hrănește, ombilical, din experiența maternității. „Amintirile din sala de travaliu” (fragment din „Creștetul ghețarului”- jurnalul Constanței Buzea) sunt, fără să încapă îndoială, singurele exaltări ale virtuților maternității din cadrul jurnalelor scriitoarelor. E de ajuns atât pentru a desființa atât ponciful maternității ca vocație universală a feminității, cât și pe cel, la fel de răspândit, al incompatibilității femeii-scriitor cu femeia-mamă.
„Diaristica feminină românească „(titlul cărții mele publicate la Eikon, în 2012) este, așadar, spațiul contradicțiilor și al capitulărilor feminine, din care imaginea tradițională a feminității ancilare iese serios șifonată. Revenind la cartea „Lapte negru”, cea de la care am pornit acest text/pretext pentru punerea sub lupă a diferitelor imagini despre feminitate, figurează, așadar, conflictul ancestral între femeia voluntară, care-și înfruntă destinul ale cărui linii mari sunt pretrasate, și femeia docilă, căreia prescripțiile de rol i se potrivesc precum o mănușă. Poate că cea mai penetrantă abordare a subiectului, cu cele mai durabile reverberații în conștiința amazoanelor, este la Simone de Beauvoir, în „Al doilea sex”. Aceasta formulează celebra opoziție între vocația propriu-zis umană (culturală) și vocația feminină (a maternității). După acest verdict usturător al celei mai cunoscute feministe, poate că meritul scriitoarei Elif Shafak este de a reconcilia, atât în propriul destin, cât și în cel al acestei cărți, dimensiunea culturală cu cea maternală a feminității. Nu e puțin.
