Inevitabil…

 

adică volens nolens pe limba străbunilor, trebuie să-i dăm dreptate tânărului poet care scria  odinioară probând  actualitatea zilelor de azi că „Trăim în miezul unui ev aprins”. Adică evul  exploziilor anunțate  cu satisfacție mediatică, al bombardamentelor pe felurite plaiuri mai apropiate sau mai îndepărtate, dar nu în ultimă instanță al  ruperilor care pun în pericol echilibrul Țării, mai mult sau mai puțin existent. 

Spune în continuare poetul că suntem tributari evului aprins, inevitabil în fapt „Și-i dăm a- nsuflețirii noastră  vamă”. Aici avem însă o problemă căci însuflețirea nu se prea potrivește cu vămuirea dar așa credea el atunci – mai puțin noi azi –  și era dreptul lui.  

Referitor la rupere însă, de care suntem amenințați de la o vreme de aleșii noștri, sporind fierbințeala evului, indiferent că e a unei alianțe (poate fi și de ligament, de tendon, de nori… ), ne întoarcem din nou la latinul rumpere cu supinul ruptum, Eminescu oferindu-ne și o formă eufonică, plăcută adică, rumpe. Fideli străbunilor noștri am păstrat însă înțelesul categoric al verbului și al rupturii mergând până la „a rupe gura târgului”.  Pricepem astfel de ce amenințătoarea rupere a unei alianțe politice generează atâta isterie inclusiv mediatică, dacă avem în vedere că rumpere are și înțelesul de a face să crape de necaz, de ciudă. 

Până la urmă firescul ruperii confirmă cugetarea lui Titu Maiorescu, trecut și el prin ciurul și dârmonul politic, conform căreia „nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”. 

Dar de ce ne interesează aprinsa ruptură??? Că tot nu depinde de noi… Pentru că, spune tot tânărul poet,  „Noi pentru viitor ne pregătim”. Problema e însă că nici atunci și  nici azi nu îl decidem noi cei însuflețiți ci doar plătim vamă pentru ticăloșia infamă a altora de aici și din afară.  Poezia se și intitulează Viitorul și îi aparține lui Nicolae Labiș.  Indiferent de sumedenia de comentarii imbecile care s-au făcut pe seama lui, poetul a avut talent și, cel puțin din cele scrise e evident că în naivitatea sa juvenilă poetică s-a bazat doar pe sine însuși căci „O, nu de magi avem n-avem nevoie/ Nici de proptele puse fără haz”. 

Doar aceste două versuri l-ar face indezirabil și în ziua de azi. Așa cum s-a întâmplat și atunci…  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *