Receptarea jurnalului de existenţă al lui Alice Voinescu este una esenţial frustrată, înşelată, contrariată. Monica Lovinescu se declară profund dezamăgită de vertijurile sentimentaloide ale acestei scriituri intime. Nicolae Manolescu constată o supralicitare a veleităţilor literare ale aceluiaşi jurnal. Dan C. Mihăilescu apasă pe dimensiunea (u)morală şi didactică a scrierii, iar Eugen Simion şi Andrei Pleşu exaltă pudoarea, distincţia, superioritatea acestei veritabile doamne a culturii române şi mizează pe importanţa scrierii ca document existenţial. Un semn de întrebare se distinge la capătul acestor receptări corecte, dar reci, fără efuziuni. Originea acestei dezamăgiri provine, cel mai probabil, dintr-o înşelare involuntară a orizontului de aşteptare al cititorului neautorizat.
Cel care deschide masivul volum al cunoscutului om de cultură are, la nivel de premisă, iluzia că va pătrunde într-un tărâm privilegiat al decantărilor filozofice. Alice Voinescu a fost o personalitate de prim rang a culturii române, cu performanţe greu de egalat: o licenţă cu Titu Maiorescu, studii de filozofie la Marburg, un doctorat în filozofie la Sorbona, în 1913, cu o teză despre Kant şi Școala de la Marburg, catedra de artă dramatică în cadrul conservatorului din Bucureşti – pentru a enumera numai câteva din elementele care-i jalonează destinul cultural. Cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza datelor din biografia culturală, lectorul jurnalului are parte de o frustrare a aşteptărilor. Departe de a se constitui într-un jurnal filozofic, al meditaţiei fertile, al jocului de idei – scrierea împrumută, pe alocuri, aspectul unei certe cu filozofia, cu onanismul intelectual al filozofilor, cu reflecţia sterilă, mecanică, alienantă. Jurnalul lui Alice Voinescu este, înainte de toate, un îndreptar pătimaş, o minima moralia feminină, un dialog senzual-spiritual, patetic, obsecvios, necenzurat cu tărâmul de dincolo, o scrieră confluentă cu mistica, un veritabil jurnal al mişcărilor lăuntrice, ca la Ignaţiu de Loyola, cu menţiunea că interioritatea este una inevitabil sexuată, conştientă aşadar de feminitatea ei şi de implicaţiile ontologice ale acesteia.
Vita purgativa. Vita contemplativa
La Alice Voinescu, scrierea în jurnal survine, la vârsta de 44 de ani, nu dintr-un imbold interior, nu din sentimentul unei urgenţe intime, ci ca urmare firească a unui sfat prietenesc şi din spirit de emulaţie intelectuală. Jurnalul nu este mai mult decât o modă, o adaptare la contextul cultural al epocii, care a plasat-o în vecinătatea unui diarist celebru: André Gide. Programul diaristic se precizează încă din primele consemnări: „voi scrie de azi jurnalul, voi scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viaţa.” Secretivitatea consemnărilor este numai parţială şi conjuncturală. Jurnalul, în prima sa parte, are un destinatar semnalat, în persoana Maricicăi, nepoata diaristei. În acceastă accepţiune, scrierea are valenţe de scriere pedagogică, de îndreptar pentru uzul adolescentului în derivă, de minima moralia creştină. Grupul destinatarilor poate fi, la nevoie, extins la toţi acei care pot „profita de o experienţă pentru a se descurca în unele momente grele din viaţă”. Jurnalul de criză va dubla, aşadar, jurnalul de existenţă. Destinatarii scriiturii intime vor avea acces la conţinuturile secrete abia după moartea autoarei – condiţie indiscutabilă. Clauza clandestinităţii este, aşadar, respectată ad litteram. Dincolo de preocuparea pentru autenticitate, chestiune existenţială, nu doar ocurenţă a scriiturii intime, un topos esenţial în economia jurnalului este sinceritatea, înţeleasă ca acord între interfeţele subiectivităţii, ca prezentare nefalsificată de sine. Imaginile speculare, cu aparenta lor fidelitate faţă de original, sunt preferate imaginilor anamorfotice ale eului în mişcare – mult mai frecvente în caietele personale dintotdeauna: „Trec luni şi nu mai scriu aci nimic. Am impresia câteodată că mă deformez involuntar în acest caiet, tocmai când am impresia că sunt mai sinceră! E posibilă o mărturisire în vorbe care să nu fie un dans în faţa oglinzii ?”; „nu scriu, dintr-un fel de lene, care seamană a înstrăinare de mine, nu scriu şi de teamă să nu dansez în faţa oglinzii, căci evenimente exterioare nu sunt în viaţa mea, ci numai interioare.” Acestea sunt premisele pentru scriitura intimă.
Exerciţiul cotidian al consemnării modifică intenţiile iniţiale, eludează programul diaristic (atunci când acesta este precizat), la fel cum se întâmplă în majoritatea jurnalelor. Caietul personal devine teritoriul predilect de defulare a conţinuturilor incomunicabile: frustrări personale, lamentaţii, culpabilizări ale soţului infidel şi tiranic, autoculpabilizări în ultimă instanţă. Jurnalul îşi conservă secretivitatea unilateral. El trebuie să fie ferit de privirile insidioase ale partenerului de viaţă, tot aşa cum jurnalul lui Tolstoi trebuia să fie ascuns de geloziile (in)adecvate ale consoartei. Regimul scriiturii se modifică drastic după ce principalul argument al clandestinităţii se volatilizează. Moartea avocatului Stello Voinescu (călăul, cel mai nedrept om pe care l-am întâlnit în viaţă, mare copil, piatra de încercare, juisor fără leac omenesc, gelos, infidel, capricios, egoist etc.) declanşează adevărate mutaţii intime, sesizabile la nivelul scriiturii diaristice.
Îndepărtarea de referentul real prespune obliterarea treptată a urmelor mnezice şi fabricarea unui construct imaginar, în acord cu doleanţele intime. Călăul devine victimă a femeii- intelectual, care şi-a falsificat vocaţia matrimonială şi maternală pe altarul culturii. Imaginea soţului devine stindard al corectitudinii, fidelităţii (cel puţin faţă de propriile convingeri), autenticităţii în ultimă instanţă. Scrierea se converteşte într-un epistolar imaginar, într-un monolog adresat în care este evocat spiritul decedatului, dar şi divinitatea, precum în caietele protestanţilor:
„Dacă nu aş nutri nădejdea că intru în legătură cu tine în aceste reflexiuni, de ce le-aş scrie? Ca să le las Maricichii ca experienţă care să-i profite? Nu cred. […] Ce curios dialog cu mine, adică cu tine, astă-seară.”
Intimitatea cu sine este spaţiul masochismului, al umilinţei extreme ca ipostază personalizată a smereniei creştine, al autoflagelării (biciuirea sufletească) în ultimă instanţă. Bigotismul cultural, sesizabil în prima parte a jurnalului, este surclasat în epistolarul diaristic de un bigotism sui generis, de o religiozitate ardentă, consubstanţială cu misticismul. Atmosfera de efervescenţă intelectuală din abaţia de la Pontigny, unde Alice Voinescu era invitată împreună cu alte minţi luminate ale epocii (André Gide, Roger Martin du Gard, Charles du Bos, Claudel, Mauriac, Curtius ş.a.) persistă ca nostalgie, dar nu ca proiect esenţial/ existenţial:
„Îmi e dor de Paris, de Pontigny – ca de mama spirituală, de Atena – ca de un paradis pământesc, nu cred că aş mai putea resimţi vreodată emoţiile violente din 1927, 1928, 1938. Am rupt legăturile cu trecătorul, le iubesc, dar nu mai trăiesc prin ele. Prin tine m-am legat definitiv numai de mister, cu lumea nevăzutelor.”
Jurnalul spiritual îmbină dezideratele unei vieţi autentice (recurenţă a jurnalului şi obsesie personală a autoarei), utile comunităţii, în acord cu preceptele religiei creştine – cu o dimensiune necrologică, edulcorată, petulantă, care o aşează pe diaristă în contiguitate spirituală cu misticismul medieval al călugăriţelor în raport senzual-extaziat cu divinitatea revelată. De altfel, diarista îşi admite, în repetate rânduri, afinitatea cu condiţia călugăriţei/a sfintei/a bunei soţii. Idealul mistic nu este, ca în spaţiul medieval, comuniunea cu divinitatea, cu figura lui Hristos, relevată într-o epifanie privată, ci reuniunea celestă cu partenerul mundan, o refacere a coordonatelor contingentului într-un plan superior, hieratic, astfel încât:
„Toată problema metafizică şi religioasă se reduce la tine. Nu mă mai preocupă propria mea soartă, dacă tu nu mai eşti, nu mai vreau să fiu nici eu. Un dincolo fără tine ar fi o nouă pedeapsă. Uite unde am ajuns! Eşti limita aspiraţiilor mele. Aşa a fost întotdeauna chiar când credeam altfel. Mă uit înapoi – toată viaţa mea ar fi fost un non sens fără ideea că tu aveai nevoie de mine. Căci sunt absolut inutilă.”
Confruntarea cu limita extremă, dispariţia bruscă a pandantului afectiv (chiar dacă era în permanenţă recuzat), determină o relectură a jurnalului personal şi, prin acesta, a propriei vieţi. Relectura presupune resemantizarea conţinuturilor, modificarea sensibilă a Weltanschauungului, drămuirea atentă a propriilor opţiuni existenţiale, considerate, până la acest moment de cotitură, imuabile.
Existenţa culturală, forul lăuntric al lucidităţii, ascendentul în lumea ideilor – dominante ale primei părţi a jurnalului – toate sunt reinterpretate şi intens chestionate în a doua parte a scrierii intime. Viaţa culturală este înlocuită, la nivelul crezului existenţial, de o vita purgativa/vita contemplativa, de o asceză interioară, voluntară, asumată – în spiritul legii creştine dar şi al legii sui-generis, dintr-o morală personalizată, a fidelităţii maritale post-mortem. Echilibrul precar între o intimitate tarată, claustrantă şi un spaţiu ideal al culturii (cea mai fidelă replică a acestui spaţiu fiind reprezentată de abaţia de la Pontigny) este substituit, în a doua şi cea mai vastă parte a jurnalului, de o dialectică între spiritul lucidităţii şi cel al religiei, între apologia culturii/ filozofiei şi recuzarea ei.
Plierea pe modelul feminităţii
În prefaţa jurnalului privat al lui Alice Voinescu, Alexandru Paleologu atrage atenţia asupra fericitei inadecvări autoarei la paradigma nesuferită a femeii-savant (de aceeaşi excepţie se bucura şi Jeni Acterian în interpretarea lui Eugen Simion), apăsând pe dimensiunea autentic şi pronunţat culturală a acestei vieţi exemplare şi, implicit, a scrierii diaristice:
„[Alice Voinescu] nu era deloc o femme savante, nu era o bas-bleu. Dar deloc, deloc, era absolut contrariul. Nu era ce se numeşte cu intenţie elogioasă, dar în fond nu fără o inconştientă conotaţie derizorie, o fiinţă cultă. Era o fiinţă pentru care viaţa fără cultură nu e viaţă iar cultura fără viaţă nu e cultură.”
Obsesia culturală este însă pregnantă şi peremptorie numai în prima parte a jurnalului. În cea mai mare parte a volumului, epistolarul răstoarnă raporturile existenţiale, interverteşte priorităţile, clamează, în ultimă instanţă, un Wertvakuum generalizat. Cultura ca spaţiu vital, nostalgia Pontigny-ului, aerul rarefiat al culturii şi filozofiei majusculizate, certitudinea opţiunilor juste, solitudinea ca stare de graţie a gânditorului – toate aceste intrări într-un spaţiu diaristic privilegiat sunt sensibil modificate sau chiar eludate în a doua parte a amplului jurnal feminin. Opţiunea culturală este reevaluată, exhibându-şi, cu ostentaţie, toate hibele. Trecutul este pus sub lupă şi examinat cu scrupulozitate. Convingerea cu care diarista îşi construieşte, treptat, eşafodajul interior este că parcursul cultural trebuie echivalat cu o derivă a fiinţei, cu un naufragiu existenţial, cu un joc de domino care a declanşat toate inferenţele negative, culminând cu aprehensiunea irepresibilă şi cu oroarea (de data aceasta) a singurătăţii radicale, definitive. Cultura ca alegere personală este interpretată, tardiv, ca morb al autodizolvării. Ceea ce se erodează inevitabil este, în opinia autoarei, înseşi feminitatea, înţeleasă ca pliere desăvârşită pe modelul feminităţii generice:
„Trebuie să ispăşesc ceva. Un egocentrism care nu se cade unei femei? Chiar o înţelegere intelectuală care nu se cade unei femei, nu pentru că ea ar fi o fiinţă inferioară, dar dimpotrivă, fiindcă natura ei creatoare o împinge dincolo de ea, în totală înţelegere, care e iubirea. Nu am fost femeie, am fost un hibrid. Asta e. Asta ispăşesc suferind de singurătate.”
Calvarul unei căsnicii ratate, în care dublul standard al masculinităţii era aplicat cu consecvenţă, crea premisele unei existenţe securizate prin cultură – ca unică raţiune de a fi. Probabil la această stare intermitentă a fiinţei face referire şi Alexandru Paleologu. O dată cu moartea avocatului, dimensiunea culturală nu mai este interpretată ca necesitate vitală, ca spaţiu securizant, ci ca eroare de opţiune. Frustrarea maritală este înlocuită de o autoculpabilizare ferventă. Tentaţiile culturale sunt interpretate ca devieri de la drumul cel drept. Sterilitatea biologică devine un corolar al sterilităţii ca inferenţă a exerciţiului cultural. Jurnalul abundă în lamentaţii pe tema insuficienţei/sterilităţii culturii, cu pandantul trădării destinului feminin:
„Femeie sterilă! Blestem care marchează o viaţă. Ce păcate strămoşeşti ispăşesc? […] M-a pervertit, m-a tâmpit, m-a secătuit amăgeala de inteligenţă care m-a cârmit spre sfere de care nu sunt capabilă! M-a rupt din viaţă şi nu sunt capabilă de dincolo. Fiinţă hibridă pe care Dumnezeu şi lumea o aruncă la fel ca pe o iarbă uscată.”
Vituperarea împotriva devierii cultural-existenţiale este consecinţa firească a încălcării normelor istorice, a rolurilor prescrise social, a temelor călinesciene pentru femeie. Asumarea unei opţiuni atipice pentru femeia epocii atrage după sine compromisurile obligatorii, încălcări ale tabuurilor, renunţări exasperante. Viaţa trăită cultural are însă şi farmec: contactul cu generaţia tânără, beneficiile, chiar condiţionate, ale lucidităţii, împlinirea ex cathedra etc.:
„Simt că ce pot da cu mai multă bucurie e bucuria culturii intelectuale. În fond trebuie să optăm, în faţa haosului care creşte: cred în raţiune şi tot prin ea cred în supraraţional. Cred în cultura intelectuală, fiindcă aceea e obiectivă şi mă împinge spre recunoaşterea limitelor ei, deci îmi dă drum liber nădejdii în lumea misterului. Graţie cugetării limpezi, recunosc diferitele compartimente ale posibilităţii de cunoaştere.”
Optimismul cultural este iluzoriu şi nesustenabil. Cel mai des îi sunt revelate diaristei, în forul interior reprezentat de scriitura intimă, limitele, carenţele, sterilitatea şi inautenticitatea exerciţiului cultural, fie că este vorba de lecturi din Evanghelii, din clasicii filozofiei sau ai literaturii, de pregătirea laborioasă a conferinţelor sau a cursurilor ori de scrierea propriei opere (alta decât cea diaristică). Luciditatea este resimţită ca blestem, ca ostilitate împotriva lui Dumnezeu; gândirea pură este act de răzvrătire, nu de iubire: „Neantul vorbitor, aceasta este definiţia mea. Izvorul a secat […] sunt o abominabilă eroare, care se cunoaşte pe sine.”
Luciditatea, cunoaşterea de sine, dezordinea interioară, cultura – sunt horrible dictu dacă nu sunt aşezate sub cupola sacrului instituţionalizat. Cu toate că aderă la ritualul ortodox, bifând toate dezideratele ontologic-spirituale ale acestuia (post, rugăciune la spovedanie, împărtăşanie etc.), dimensiunea religioasă este mai puţin dogmatică şi mai mult imanentă. Este vorba, aşadar, nu de o adeziune gregară la o vita colectiva care include şi instituţia bisericii, ci de o religie interiorizată, o necesitate personală, care implică vieţuirea în acord cu propriile norme şi cu o viziune personală asupra creştinismului. Acestea pornesc de la smerenie, umilinţă, modestie ca premise ontologice şi implică refuzul rutinei, mecanizării, falsificării sociale/culturale/istorice a fiinţei. Cea mai flagrantă falsificare o reprezintă eludarea condiţiei feminine prin preluarea unor atribute considerate apanaj al masculinităţii seculare (interesul pentru o cultură majusculizată, exerciţiile de luciditate etc.): „Păcatul fundamental care e devierea de la scopul vieţii.” Bipolaritatea seculară feminină este reînvestită cu sens. Numai două opţiuni existenţiale îşi conservă valabilitatea: cea a liberalizării moravurilor, a lubricităţii, a eludării moralei convenţionale şi creştine, şi aceea, îmbrăţişată de diaristă, a conformismului care îi rezervă rolul, chiar ingrat, al bunei soţii, apoi al văduvei, al călugăriţei ratate.
Reproşul recurent în jurnal este acela al trăirii inautentice, imperfecte, mecanicizate, în dezacord cu propria condiţie feminină. Intelectuala este fiinţă hibridă, amfibie, meduză informă, vâscoasă, rece, fără preţ, avorton al istoriei, nici carne, nici peşte. Recuperarea autenticităţii este, de altfel, o temă recurentă a jurnalului. Calea cea mai sigură spre o trăire autentică o reprezintă religia – ale cărei valenţe şi virtuţi sunt în permanenţă celebrate în acest jurnal. Dialogul neîntrerupt cu spiritul celui decedat (monolog interminabil, în realitate) este dublat de tatonările religioase, de programul creştin al ueni existenţe în orizontul lui imitatio Christi practicat inconsecvent. Imperativul unei vita purgativa (asceza voluntară) şi idealul unei vita contemplativa, vieţuirea în spirit creştin, autentic – sunt sabotate de rutina cotidiană, de anchilozarea animalului social, de compromisurile revendicate de mondenităţi şi de relaţiile interfamiliale. Animalul social este dublat de animalul cultural. Numai credinciosul (creştinul) duce o existenţă comme il faut, autentică, în acord perfect cu idealurile promovate de cărţile sfinte. În această accepţiune, jurnalul mistic, creştin, spiritual al lui Alice Voinescu se apropie de alte jurnale celebre: cel al lui Lev Tolstoi şi acela, din spaţiul românesc, al lui Nicolae Steinhardt. Acest jurnal feminin este, şi el, un jurnal al (ne)fericirii. Nimic din experienţa milenară a eului nu-i este străin diaristei, nici măcar componenta carcerală, pe care, spre deosebire de Steinhardt, refuză să o legitimeze din punct de vedere religios sau să o expună măcar în jurnalul personal, cântărindu-i implicaţiile morale şi existenţiale:
„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea.”
Experienţa carcerală ca experienţă euristică este, aşadar, demitizată la Alice Voinescu. Închisoarea nu este decât un spaţiu claustrant, o îngrădire maximă a libertăţilor personale, o deviere de la cursul firesc al existenţei, în niciun caz, o deschidere paradoxală, ca la Nicolae Steinhardt şi mai ales ca la Constantin Noica. Închisoarea nu sporeşte spiritul, nu converteşte la ideea creştină, nu iniţiază, ci diminuează fiinţa, credinţa ei: m-au frânt– este mărturia cea mai condensată şi cea mai explozivă a acestui topos recurent în diaristica secolului. Jurnalul nefericirii carcerale este un jurnal trist, al iluziilor alterate iremediabil. Actul mărturisirii îşi dezvăluie limitele. Închisoarea ţine de un nec plus ultra şi, simultan, de inenarabil, de incomunicabil. Jurnalul postcarceral evocă, fragmentar şi involuntar, jurnalul famelic, de supravieţuire al deportatei în câmpia Bărăganului: Elena Spijavca.
Jurnalul exterior
Jurnalul interior nu consumă însă toate resursele diaristei. Scrierea este dublată de jurnalul exterior, de consemnarea ferventă şi exhaustivă a evenimentelor din microuniversul individului social (de la succesele acţiunilor pedagogice la aspecte prozaice, precum cumpărarea unui porc, oferirea/primirea unui cadou, plata chiriei, insuficienţele materiale etc.) dar, mai ales, din planul suprasaturat de evenimente al marii Istorii (a ţării şi a lumii). Jurnalul exterior conţine meditaţii extrem de lucide asupra: derivei legionare, asupra patologiei nazismului şi a comunismului (consubstanţiale şi la fel de barbare, în opinia diaristei), asupra patosului inadecvat şi periculos al tinerilor – animaţi şi deturnaţi de la direcţia lor firească de personalităţi culturale controversate şi carismatice precum cea a lui Nae Ionescu, asupra metodelor inchizitoriale ale comuniştilor etc. Jurnalul este unul extrem de valoros şi pentru că biografia autoarei traversează aproape toate spasmele istoriei naţionale: primul război mondial, interbelicul polarizat ideologic, ascensiunea şi declinul legionarismului (o mişcare inumană, retrogradă, barbară, de un patriotism rasist; se cred martini creştini, când sunt instrumentul diavolului), regimul antonescian, al doilea război mondial, interferenţele ideologice cu nazismul odios şi corolarul acestuia: antisemitismul flagrant şi fervent, măsurile inumane împotriva evreilor, armistiţiul, invazia rusească şi, în sfârşit, instaurarea comunismului cu toate consecinţele sale: deportările germanilor, cenzura, epurarea lumii culturale, închisoarea (ca experienţă personală), tortura, ingineria socială şi primenirea noului om, ascensiunea socială a lichelelor etc. Tot marasmul istoriei, toate devierile antologice ale secolului XX sunt interiorizate, convertite, fără voie, în dezordine intimă.
Exterioritatea, lumea, perturbarea, extraneul sunt, de fapt, irizări ale interiorităţii, ca la Georg Simmel, pentru care „Exteriorul este, chiar dacă facem un ocol mare şi neobişnuit, o formă a interiorului.” Afirmaţia există, într-o formă uşor modificată, şi la Alice Voinescu, care susţine că: „evenimente exterioare nu sunt în viaţa mea, ci numai interioare.” Prevalarea interiorităţii asupra exteriorului nu este însă, ca la alţi diarişti, un semnal al egocentrismului sau al solipsismului. Realitatea eului nu este hegemonică, la Alice Voinescu. Exteriorul este recuzat din raţiuni personale, spirituale. Nu eul orgolios, romantic se plasează într-un raport de superioritate cu contingenţa istorică; este vorba, mai degrabă, de gestul ascetului care alege să refuze lumea din raţiuni de neconcordanţă cu axiologia sa creştină. Gestul nu este şi nu poate fi definitiv. Alice Voinescu nu este părintele Serghi din nuvela lui Tolstoi. De aici pendularea continuă între lume şi spaţiul intim, între mondenitatea necesară şi solitudinea esenţială, între istoria mare şi microistoriile căutărilor personale.
Jurnalul personal este, aşadar, la Alice Voinescu, un jurnal feminin care reuneşte, paradoxal, o dimensiune (anti)culturală, spirituală, mistică şi sentimentaloidă cu o dare de seamă lucidă asupra volutelor istoriei şi derivelor patologice ale indivizilor seduşi iremediabil cele două ideologii, la fel de nocive, ale începutului de secol. Valoarea literară a scriiturii este restrânsă, diminuată ireparabil de viteza de consemnare şi de elipsele, discontinuităţile, redundanţele, inadvertenţele pe care aceasta le generează. Preocuparea monoobsesivă pentru panautenticitate (de la autenticitatea gesturilor sociale la cea a gândurilor desfăşurate în jurnal) îşi subordonează toate celelalte clauze diaristice. Calofilia nu intră în preocupările diaristei, nu dintr-un orgoliu al filozofului certat cu minoratul literaturii, ci dintr-o neputinţă mărturisită numai sieşi. Jurnalul câştigă însă la capitolul sinceritate, verosmilitate, tact pedagogic. Jurnalul lui Alice Voinescu este, în ultimă instanţă, un jurnal altruist, în accepţiunea lui Ortega y Gasset: un altruism ca deschidere originară faţă de Ceilalţi.
