Hagi Murat (fragment 2)

Dar muntenii puseseră mîna pe arme înaintea cazacilor şi acum trăgeau în ei şi i tăiau cu săbiile. Nazarov atîrna de gîtul calului speriat ce l purta în jurul tovarăşilor săi. Calul lui Ignatov căzuse prinzîndu i piciorul sub el. Doi munteni, îşi scoseseră săbiile şi, fără să coboare de pe cal, îl loveau peste cap şi braţe. Petrakov se năpusti să şi salveze camaradul, dar în aceeaşi clipă două gloanţe îl arseră, unul în spate şi celălalt în coaste, şi el se prăbuşi ca un sac de pe cal.
Mişkin îşi întoarse calul şi o porni în galop spre fort. Hanefi şi Han Mahoma se aruncară pe urmele lui, însă acesta era mult prea departe şi muntenii nu izbutiră să l ajungă.
Văzînd că nu i pot veni de hac cazacului, Hanefi şi Han Mahoma se întoarseră la ai săi. Gamzalo luă pumnalul lui Ignatov şi îl spintecă şi pe Nazarov, după ce l dădu jos de pe cal, în timp ce Han Mahoma aduna de la cei ucişi raniţele cu cartuşe. Hanefi voia să ia calul lui Nazarov, însă Hagi Murad îi strigă că nu trebuie şi se avîntă în galop pe drum. Murizii galopau în urma lui, alungînd calul lui Petrakov care se ţinea după ei. Erau cam la trei verste de Nuha, printre plantaţiile de orez, cînd din turnul fortului răsună o împuşcătură. Era semnalul de alarmă.
Petrakov zăcea pe spate cu burta sfîrtecată, cu faţa lui tînără îndreptată spre cer. Agoniza mişcînd spasmodic din buze ca un peşte pe uscat.
— Vai, Doamne, Dumnezeule, ce mi aţi făcut ! izbucni comandantul fortului, luîndu se cu mîinile de cap, cînd află de fuga lui Hagi Murad. M aţi omorît ! I aţi scăpat, bandiţilor ! urla el ascultînd raportul lui Mişkin.
Se dădu alarma peste tot şi fură trimişi pe urmele fugarilor nu numai cazacii aflaţi în fort, ci şi miliţienii din aulele paşnice, atîţia cîţi au putut fi adunaţi. Se anunţă o recompensă de o mie de ruble celui care l va aduce pe Hagi Murad, viu sau mort. La două ore din clipa cînd Hagi Murad şi oamenii săi fugiseră de sub paza cazacilor, mai mult de două sute de bărbaţi călare goneau în spatele şefului de poliţie să i găsească şi să i prindă pe fugari.
După ce străbătură cîteva verste pe drumul mare, Hagi Murad îşi opri calul alb ce se făcuse cenuşiu de atîta sudoare şi sufla greu. La dreapta se vedeau căsuţele şi minaretul satului Belardjik, la stînga se întindeau nişte ogoare, la capătul cărora se zărea un rîu. Cu toate că drumul spre munţi era la dreapta, Hagi Murad o apucă în sens opus, la stînga, făcîndu şi socoteala că potera se va repezi s o ia exact la dreapta. Iar el o s o ia prin cîmp, o să treacă rîul Alazani şi o să iasă la drumul mare unde n o să l aştepte nimeni. Apoi va merge înainte pînă la pădure, o să traverseze iarăşi rîul şi o să se strecoare în munţi prin pădure. Cu acest plan în minte o luase la stînga. Însă se dovedi că n avea cum să ajungă la rîu. Plantaţiile de orez pe care trebuia să le străbată fuseseră inundate de curînd, aşa cum se întîmpla întotdeauna primăvara, şi se transformaseră într o mlaştină în care caii se afundau pînă mai sus de pinteni. Hagi Murad şi nukerii săi încercară s o apuce ba la dreapta, ba la stînga, sperînd că vor găsi un loc mai uscat, însă cîmpul unde nimeriseră era inundat peste tot şi acum mustea de apă. Caii îşi scoteau picioarele afundate în noroiul lipicios, pocnind ca dopul de la o sticlă destupată, şi după cîţiva paşi se opreau răsuflînd greu.
Se chinuiră atît de multă vreme, încît îi prinse înserarea, fără să se apropie de rîu. La stînga văzură o insuliţă acoperită cu tufe înfrunzite şi Hagi Murad hotărî să intre în tufăriş şi să stea acolo pînă la căderea nopţii, lăsînd şi caii osteniţii să se odihnească.
În tufăriş, Hagi Murad şi nukerii săi descălecară şi, după ce împiedicară picioarele cailor, îi lăsară să pască, iar ei se apucară să mănînce din pîinea şi brînza pe care şi le luaseră cu ei. Luna, care la început luminase locul, se ascunse în spatele munţilor şi se lăsă întunericul. În Nuha erau tare multe privighetori, dar aici se cuibăriseră numai vreo două. Amuţiră cîtă vreme Hagi Murad şi ai săi pătrunseseră cu zgomot printre tufe, însă, după ce oamenii se liniştiră, începură să cînte din nou, chemîndu se una pe alta. Cu urechile ciulite la orice sunet în noapte, Hagi Murad le asculta fără să vrea.
Trilurile lor îi aminteau de cîntecul despre djighitul Hamza, pe care l auzise cu o noapte înainte, cînd ieşise după apă. Acum în orice clipă s ar fi putut afla în situaţia lui Hamza. Îi trecu prin minte gîndul că chiar aşa se va şi întîmpla şi dintr odată îşi simţi inima grea. Îşi aşternu pe jos mantaua şi îşi făcu namazul. Abia şi l termină, că auzi un zgomot ce se apropia. Era un tropot de copite al unui număr mare de cai care înaintau lipăind prin mlaştină. Han Mahoma alergă spre una dintre marginile desişului şi, cu privirea lui ageră, zări în întuneric umbre de cai şi oameni apropiindu se. Hanefi văzu aceeaşi mulţime de umbre din altă margine. Era Karganov, comandantul militar al ţinutului cu miliţienii lui.
„Ei bine, ne vom lupta la fel ca Hamza“, îşi spuse Hagi Murad.
După ce se dăduse alarma, Karganov, cu o sută de gărzi şi cazaci, se repezise în căutarea lui Hagi Murad, dar nu dăduse nici de el, nici de vreo urmă a lui. Karganov se întorcea la fort fără nici o speranţă, cînd spre seară întîlni un tătar bătrîn. Karganov îl întrebă dacă n a văzut cumva şase călăreţi şi acesta îi răspunse că, într adevăr, zărise şase călăreţi care, după ce se învîrtiseră prin lanul de orez, dispăruseră în tufărişul de unde strîngea el de obicei lemne. Karganov îl luă cu el pe bătrîn, o porni înapoi şi, văzînd caii împiedicaţi, se convinse că Hagi Murad era acolo. În timpul nopţii încercui locul cu oamenii săi şi aşteptă dimineaţa ca să l prindă pe Hagi Murad, viu sau mort.
Dîndu şi seama că e încercuit, Hagi Murad căută cu privirea în jur şi descoperi în mijlocul desişului un şanţ vechi. Hotărî să se adăpostească în el şi să lupte cît timp le vor ajunge muniţiile şi puterile. Le spuse asta şi camarazilor săi şi le porunci să ridice o întăritură de a lungul şanţului. Nukerii se apucară îndată să taie crengi, să sape pămîntul cu pumnalele şi să înalţe un parapet. Hagi Murad muncea cot la cot cu ei.
Nici nu se lumină bine, că de tufăriş se apropie comandantul sotniei care strigă :
— Ei, Hagi Murad ! Predă te ! Sîntem mulţi, iar voi puţini !
Drept răspuns, din şanţ se ivi un fir de fum, răsună o împuşcătură şi un glonţ nimeri în calul unui miliţian. Calul se smuci într o parte şi apoi se prăbuşi. Pe dată începură să păcăne puştile miliţienilor de la marginea desişului şi gloanţele lor, şuierînd şi vîjîind, retezau frunzele şi crenguţele, loveau în parapet, fără să i atingă însă pe cei pitiţi în spatele lui. A fost nimerit doar calul lui Gamzalo, care se depărtase de ceilaţi. Rana era la cap. Calul nu căzu, ci rupîndu şi piedica de la picioare şi trosnind printre tufe, se repezi spre ceilalţi cai. Se lipi de ei, udînd iarba fragedă cu sîngele lui. Hagi Murad şi ai săi trăgeau doar cînd vreunul dintre miliţieni ieşea mai în faţă şi rareori îşi ratau ţinta. Trei dintre miliţieni fură răniţi, iar ceilalţi nu numai că şovăiau să se arunce asupra lui Hagi Murad şi a oamenilor săi, dar se retrăgeau tot mai mult, trăgînd de la depărtare, la nimereală.
Se scursese mai mult de un ceas de la începutul luptei. Soarele se ridicase binişor pe cer şi Hagi Murad încă se mai gîndea să încalece şi să şi croiască drum cu nukerii săi spre rîu, cînd se auziră strigătele unei alte mulţimi de oameni sosiţi la faţa locului. Era Hagi Aga din Mehtula cu vreo două sute de oşteni. Hagi Aga fusese cîndva kunak cu Hagi Murad şi stătuse cu el în munţi, dar mai tîrziu trecuse de partea ruşilor. Cu el venise şi Ahmed Han, fiul duşmanului lui Hagi Murad. La fel cum făcuse Karganov, Hagi Aga începu prin a i striga lui Hagi Murad să se predea, dar şi acum acesta îi răspunse cu o împuşcătură.
— Puneţi mîna pe săbii, băieţi ! strigă Hagi Aga, scoţînd o pe a lui.

Răsunară glasurile a sute de oameni care se năpustiră chiuind în tufăriş.
Miliţienii alergau printre tufe, dar din spatele întăriturii păcăniră una dupa alta cîteva împuşcături. Căzură trei oameni. Atacanţii se opriră şi deschiseră focul de la marginea desişului. În timp ce trăgeau, se apropiau de şanţ făcînd salturi de la o tufă la alta. Unii izbuteau să înainteze, alţii cădeau sub gloanţele lui Hagi Murad şi ale oamenilor săi. Hagi Murad trăgea fără să dea greş, la fel şi Gamzalo rareori risipea vreun glonţ de pomană şi de fiecare dată cînd vedea că a nimerit scotea un chiot de bucurie. Kurban şedea la marginea şanţului şi cînta La ilaha ilallah. Trăgea fără să se grăbească, însă nimerea doar din cînd în cînd. Iar Eldar tremura din tot corpul de nerăbdare să se arunce cu pumnalul asupra duşmanilor şi trăgea des, dar cam la nimereală, uitîndu se mereu la Hagi Murad şi scoţîndu şi mereu capul peste marginea şanţului. Cu mînecile suflecate, părosul Hanefi îndeplinea şi aici rolul de slujitor. Încărca armele pe care le întindea lui Hagi Murad şi lui Kurban, îndesînd sîrguincios pe ţeavă cu o vergea de fier gloanţele înfăşurate în cîrpe îmbibate cu ulei şi turnînd dintr un tub metalic praf de puşcă uscat în tigăiţe. Han Mahoma nu stătea în şanţ, ca ceilalţi, ci alerga de la întăritură la cai ca să i ducă într un loc mai ferit, ţipînd întruna şi trăgînd cu puşca fără să se ajute de crăcană. Pe el l au rănit primul. Glonţul îl nimeri în grumaz şi el se lăsă pe spate, scuipînd sînge şi înjurînd. Apoi fu rănit Hagi Murad. Glonţul îi străpunse umărul. Hagi Murad smulse o bucată de vată din beşmet, o înfundă în rană şi continuă să tragă.
— Să tăbărîm pe ei cu săbiile, spuse a treia oară Eldar.

sonata kreutzer

Ieşi din şanţ, gata să se arunce asupra duşmanilor, dar chiar în clipa aceea îl lovi un glonţ. Se clătină şi căzu pe spate, pe piciorul lui Hagi Murad. Acesta se uită la el. Frumoşii lui ochi de berbec îl priveau fix, cu un aer grav. Gura, cu buza superioară ieşită în afară, ca la copii, îi zvîcnea, fără să se deschidă. Hagi Murad îşi scoase piciorul de sub el şi continuă să tragă. Hanefi se aplecă peste cadavrul lui Eldar şi se apucă să scoată din cerkeza acestuia cartuşele nefolosite. Între timp, Kurban cînta fără încetare, încărcîndu şi fără grabă arma şi trăgînd.
Alergînd în salturi de la o tufă la alta, adversarii se apropiau tot mai mult cu ţipete şi chiote. Pe Hagi Murad îl lovi un alt glonţ în partea stîngă. Se lungi în şanţ şi, rupînd o altă bucată de vată, îşi astupă rana. Dar de astă dată rana era mortală şi el simţi că i se apropie sfîrşitul. Amintiri şi chipuri i se perindau unele după altele prin faţa ochilor cu o rapiditate uimitoare. Îl vedea ba pe vînjosul Abununţal Han care, ţinîndu şi cu mîna obrazul sfîrtecat ce atîrna, se năpustea cu pumnalul în cealaltă mînă asupra duşmanului, ba pe bătrînul Voronţov, cu faţa vicleană şi excesiv de palidă, auzindu i glasul catifelat, ba pe Iusuf, fiul său, ba pe soţia lui Sofiat, ba chipul smead al duşmanului său Şamil, cu barba roşcată şi ochii mijiţi.
Însă toate amintirile acestea se derulau repede prin mintea lui, fără să i trezească nici milă, nici ură sau vreo dorinţă oarecare. Toate păreau atît de mărunte în comparaţie cu ceea ce începuse şi urma să se întîmple. Trupul său viguros îşi continua totuşi treaba începută. Îşi adună ultimele puteri, se ridică deasupra şanţului, trase în primul om care se apropia în fugă şi l nimeri. Omul se prăbuşi. Apoi Hagi Murad ieşi din şanţ şi cu pumnalul în mînă o porni înainte, şchiopătînd din greu, în direcţia duşmanilor. Răsunară cîteva împuşcături, el se clătină şi căzu. Cîţiva miliţieni se aruncară cu un strigăt triumfător înspre trupul prăvălit. Însă trupul ce părea fără viaţă se mişcă brusc. Mai întîi se înălţă capul însîngerat, descoperit şi ras, apoi trunchiul, şi, apucîndu se de un copac, Hagi Murad se ridică în picioare. Arăta atît de fioros, încît cei care alergau spre el se opriră. Deodată însă tresări, se desprinse de copac şi căzu cu faţa la pămînt, ca un ciulin cosit, fără să mai mişte.

Sonata Kreutzer şi alte povestiri
Traducere din limba rusă şi notede Ana Maria Brezuleanu, Magda Achim,Marina Vraciu, Leonte Ivanov
Volum îngrijit de Ana Maria Brezuleanu şi Magda Achim

Zăcea încremenit, dar încă mai simţea. Cînd Hagi Aga, care se apropiase primul de el, îl izbi cu pumnalul său mare în ţeastă, i se păru că e lovit în cap cu un ciocan, dar nu izbuti să şi dea seama cine o face şi de ce. Aceasta a fost ultima senzaţie legată de trupul său. Nu mai simţea nimic. Duşmanii călcau în picioare şi sfîrtecau ceva ce nu mai avea nici o legătură cu el. Punînd piciorul pe spatele acestui trup, Hagi Aga îi reteză capul din două lovituri şi apoi, cu grijă ca să nu şi murdărească ciuveacii, îl rostogoli mai la o parte cu piciorul. Un sînge roşu aprins ţîşni din arterele gîtului şi altul negru prinse să curgă din cap, acoperind iarba din preajmă.
Karganov, Hagi Aga, Ahmed Han şi toţi miliţienii, ca vînătorii în jurul fiarei ucise, se strînseră lîngă trupurile lui Hagi Murad şi ale oamenilor săi (pe Hanefi, Kurban şi Gamzalo îi legaseră), apoi, risipiţi printre tufe, îşi sărbătoriră victoria în fumul prafului de puşcă, sporovăind veseli.
Privighetorile, care amuţiseră în timpul împuşcăturilor, se porniră iarăşi să cînte, la început una din apropiere, apoi şi altele din depărtări.
De moartea aceasta mi a amintit ciulinul strivit din mijlocul cîmpului arat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *