Se întâmplă ceva ciudat în polemica mea – altfel, cordială – cu Paul Cernat, autorul unei suite de trei texte ample, publicate în „Observator cultural” (numerele 437, 439 şi 443), pe marginea prozei noastre tinere. Asistăm la o inversare de roluri. Eu, conservatorul, criticul inaderent la farmecul postmodernismului autohton şi la deliciile minimalismului, sunt în postura de a apăra literatura tânără, în timp ce Paul Cernat, alternativul, progresistul, postmodernul militans, adeptul corectitudinii politice ne face, acum, teoria capodoperei, deodată cu apologia marilor mize şi construcţii artistice. Eu îi ofer, ca să arăt relevanţa prozei de ultimă generaţie, exemplele unor Sorin Stoica, Florina Ilis, Filip Florian, Bogdan Popescu, Răzvan Rădulescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici. El mă trimite la Tolstoi. Eu pomenesc de Cruciada copiilor. El vine cu Ion. Mi-e frică să mai zic ceva despre Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane. Paul Cernat îl va aduce probabil în cadru pe Don Quijote. Discuţia riscă să pară neserioasă.
Târziu, nu şi tardiv
Când s-a produs, oare, această glisare a preopinentului meu din poziţia de susţinător al postmodernismului relativist în cea, opusă, de critic al „optzecismului” autohton? Dacă e să fixez cu exactitate momentul istoric, el se înscrie pe segmentul temporal dintre vechea serie a „Observatorului cultural” şi cea nouă. Scăpat de multiplele constrângeri redacţional-ideologice, Paul Cernat se va fi simţit, probabil, ca de Crăciunul lui 1989, când dictatorul fusese mătrăşit, iar problemele libertăţii nu apăruseră încă. Vă mai amintiţi? Au fost trei zile de graţie, în care cu toţii pluteam prin lumea nouă, fără să ştim ce înseamnă ea, dar fericiţi că scăpasem de totalitarism.
Paul Cernat, ca şi mine, scrie constant în presa literară de la finele deceniului trecut. Sunt zece ani şi mai bine de când semnăturile fiecăruia dintre noi apar la sfârşitul unor texte pe care lumea interesată le citeşte. În tot acest interval, eu nu i-am văzut pe „lista lui Cernat” pe Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Cehov, Proust, Gide, Virginia Woolf, Papini, Faulkner, Márquez, Borges, Barth, invocaţi acum de-a valma pentru a construi o comparaţie nimicitoare cu tinerii prozatori români. Când Cezar Paul-Bădescu a declarat cu emfază, la Clubul Prometheus, că Tolstoi „nu mai interesează astăzi pe nimeni”, şi că n-are nici un rost să (re)citim Război şi pace, n-am înregistrat nici o reacţie a lui Paul Cernat. (Eu am scris un editorial în „Adevărul literar şi artistic”.) Când Ion Bogdan Lefter a catalogat Istoria…lui G. Călinescu drept „o pacoste”, iar pe autor, „un critic ratat”, n-am văzut vreo replică, cât de timidă, a maximalistului de astăzi. (Eu am sancţionat de atâtea ori această enormitate, încât am riscat să par blocat într-o fixaţie). Când Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, scria că realismul lui Marin Preda din Moromeţii este unul „făinos”, n-am sesizat nici cea mai uşoară undă reactivă dinspre admiratorul recent al Moromeţilor, contrapuşi pedagogic prozei noastre tinere. Exemplele acestea ar putea fi înmulţite până ar umple un întreg număr, tematic, din „Idei în dialog”. Dar ideea structurantă e deja cristalizată. Paul Cernat a efectuat o răsucire la 180º sau, cum ar zice Caragiale şi Mitică, a întors-o ca la Ploieşti.
Eu, unul salut apropierea criticului de Dostoievski şi Flaubert, ba chiar şi delimitarea lui de vechea partidă ideo-literară, falimentară. Târziu nu înseamnă întotdeauna şi tardiv. L-aş ruga însă pe Paul Cernat să nu-mi predea, cu o nouă emfază, teoria capodoperei pornind de la Tolstoi. Îl asigur că mi-a expus altcineva şi teoria respectivă, şi aplicaţia ei, pe când aveam 14 ani. Mi-am făcut ucenicia la clasici de multişor. A trecut destulă vreme de la prima lectură a marilor ruşi, şi de la explicarea lor (în cărţi sau prin viu grai) de către Valeriu Cristea pentru a mai avea, acum, nevoie de precizări de la prefaţatorul lui Cezar Paul-Bădescu. Zău că nu e cazul.
Tolstoi şi Cezar Petrescu
Sunt convins că veţi avea o tresărire văzând acest intertitlu. Recunosc că am mizat pe un efect de insolitare, pe asocierea unor nume de autori care, pur şi simplu, nu pot sta alături. Nu se află pe aceeaşi listă. Aparţin unor regnuri diferite. Unul e un Scriitor, dacă nu Scriitorul. Un autor „maximalist”, cum ar fi zis altădată criticul de la „Observator cultural”, un spirit totalizant, ambiţionând şi reuşind să exprime dimensiunile lumii, ale vieţii, ca şi esenţa lor. Are „mari mize”, cum spune acum Paul Cernat. Pe de altă parte, Cezar Petrescu este un autor industrios şi mărunt, de succes comercial, obţinut şi exploatat prin utilizarea unor clişee şi reţete de gust public. Textele lui de proză fantastică ar fi ceva mai interesante, dacă nu s-ar vedea, şi acolo, facilitatea execuţiei pe o schemă dată. Se pot, desigur, scrie pagini bune de critică despre Cezar Petrescu, dar nu o critică pe vector estetic, ci una care să explice reţetarul unei literaturi apropiate de para-literatură. Mi-a plăcut, pe vremuri, Cezar Petrescu, aşa cum mi-a plăcut şi Ionel Teodoreanu, aşa cum mi-au plăcut şi benzile desenate cu Rahan, aşa cum mi-a plăcut şi o carte cu un teckel, Fridolino, de un autor al cărui nume l-am uitat. Ei, dar după ce i-am descoperit pe marii prozatori, cu marile lor mize şi cu totalizarea lor romanescă – absolut nocivă din punctul de vedere al corectitudinii politice –, toate aceste experienţe de copilărie şi pubertate a lecturii au rămas undeva în urmă. Vorba lui Iorga, acuzat de un adversar de idei că-şi schimbă opţiunile. „Dhrragul meu, ai dreptate, de la 4 ani şi până acum mi-am schimbat înthrrucâtva părerile.”
La Paul Cernat, vechea orientare este în conflict deschis cu cea nouă. Dar opţiunile şi mai vechi, cele pre-adolescentine, sunt – într-un mod stupefiant – amestecate cu cele, „tari”, pentru capodoperele veritabile. Pe lângă Cezar Petrescu, considerat „unul dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc”, apare în discursul teoreticianului capodoperei… Ionel Teodoreanu, cu „forţa, anvergura şi memorabilitatea Medelenilor”. Cezar Petrescu şi Tolstoi. Ionel Teodoreanu şi Llosa. Mă întreb, cu un fior de groază, cine mai urmează. Mihail Drumeş şi Balzac sau criticul Cocoş şi „criticul ratat” G. Călinescu? Îmi pare rău să constat asemenea derapaje la un critic pe care îl preţuiesc sincer, pentru meritele incontestabile ale activităţii sale de până acum. Dar îmi e limpede că Paul Cernat este într-un haos axiologic. Valorile de ieri şi valorile de azi, descoperirile din ciclul primar şi cele de cadru universitar, mizele puse în toate vânturile şi găsite niciunde în proza tânără, busola critică pe care nu se mai vede Nordul, totul indică în aceste articole „de direcţie” dezorientare, confuzie, imprecizie conceptuală şi indistincţie referenţială. Am vorbit, într-un text scris cu umor pentru „România literară” (numărul 37), despre criza de identitate critică a lui Paul Cernat. Intervenţia aceasta, în care punctam câteva contradicţii jenante din discursurile lui succesive, a avut darul să-l enerveze pe confratele meu. Au urmat, în al treilea său articol, subintitulat eminescian Criticilor mei, obişnuitele reproşuri făcute în spaţiul polemicilor. Bineînţeles, eu n-am făcut altceva decât să scot din context, să selectez ce-mi convine din paginile confuze ale lui Paul Cernat, să mă agăţ „bagatelizant” de nişte „«inconsecvenţe» colaterale”, să-mi apăr „teritoriul”. Care teritoriu? Al lui Tolstoi sau al lui Cezar Petrescu?
„Inconsecvenţe” colaterale
Reiau formula, dorită abilă, prin care colegul meu de generaţie justifică balansările lui uimitoare între propriile verdicte rezolute care se bat cap în cap. Pot înţelege, la o adică, faptul că Paul Cernat îşi scrie într-un fel prefeţele şi în cu totul alt fel textele diriguitoare despre aceiaşi autori. Florin Lăzărescu, elogiat fără rezerve în prefaţa la romanul Trimisul nostru special, e bătut compătimitor pe umeri în „Observator cultural”. Înţeleg acest lucru, deşi îl dezaprob ferm. E o formă periculoasă de gestionare a valorii simbolice. Cititorul este păcălit de două ori. O dată, când Paul Cernat îi spune că romanul lui Florin Lăzărescu poate fi citit „de zece ori cu aceeaşi savoare, fără a avea sentimentul că i-ai epuizat cât de cât semnificaţiile” (exagerare inutilă în regim de pozitivare). A doua oară, când acelaşi Paul Cernat îi spune că nu vede încă „forţă şi anvergură” la Florin Lăzărescu (exagerare inutilă în regim negativ). De ce mai trebuia, atunci, să-i citim de zece ori romanul tânărului prozator ieşean? La ce bun să aruncăm calificative hiperelogioase, pentru ca apoi să revenim cu calificări severe?
Problema, aici, nu este a prozatorului, ci a criticului care îi instrumentează, pur şi simplu, cartea, fără preocupare pentru adecvare, nici în direcţia elogiului, nici în cea a penalizării. Verdictele succesive sunt – în cazul de faţă şi în altele – la fel de strâmbe. Ele apar din convingerea criticului că poate spune orice, oricum, fără a fi controlat pe texte şi contrazis. Că poate scrie cu cerneluri complet diferite, lăudând azi ce a criticat ieri, repudiind mâine ce înalţă acum în slăvi, fără ca nimeni să-i atragă atenţia asupra faliilor. Paul Cernat oferă imaginea unui ideolog convertit la impresionism, dar fără graţia impresioniştilor. Justificările lui „promoţionale” sunt compromiţătoare pentru un critic de întâmpinare. De ce să promovezi o literatură în care nu crezi? De ce să oferi cititorului garanţii de calitate asupra unor prozatori care ţi se par subţiri?
Iar dacă Paul Cernat ţine în continuare să scrie şi de unele, şi de altele, şi texte critice, şi texte promoţionale despre una şi aceeaşi carte, n-ar fi rău să semnaleze diferenţa de statut. Să pună un P, într-un cerculeţ, la textele de promovare, aşa cum o firmă sau un partid sunt obligate s-o facă sub articolele publicitare plătite în ziare. Ar fi mai onest; şi poate că publicul va aprecia inventivitatea promoterului. Soluţia s-ar cuveni însă aplicată şi în cronicile din reviste, la care, tot aşa, Paul Cernat foloseşte ba toba mare, ba fluieraşul înfundat. Nu poţi să scrii despre Dan Sociu că e un prozator „cu potenţial”, pentru ca, după o lună, să afirmi că el intră într-un tablou „deprimant” al prozei tinere. După ce i-am semnalat contradicţia, Paul Cernat mi-a răspuns cu un argument logic mai vechi, dar imbatabil: „tu vorbeşti, care eşti tuberculoasă?”. Tu vorbeşti, care i-ai lăudat pe Constantin Popescu, Alain Gavriluţiu, Cora Flavian (nişte mediocrităţi, nulităţi, „fără tangenţe cu literatura”, în opinia lui Paul Cernat)? Înainte să mă întorc la receptarea lui Dan Sociu, să observăm diferenţa. Verdictele mele critice asupra acestor trei autori am convingerea că rămân valide. Îi invit pe cititori să parcurgă măcar Mesteci şi respiri mai uşor…, pentru a vedea dacă tânărul prozator e o „mediocritate patetică” (Paul Cernat dixit) sau un debutant cu talent (cum am scris eu). Să facă, poate, testul şi cu ceilalţi doi autori invocaţi, citindu-i şi parcurgând apoi textele mele despre ei. Oricum, lectorii au câştigat un interval de timp preţios. Nu mai sunt obligaţi să-l citească de zece ori pe Florin Lăzărescu, întrucât criticul care le făcea această invitaţie s-a răzgândit.
Să revenim la romanul lui Dan Sociu. Paul Cernat, care iniţial l-a lăudat, pentru ca acum să-l considere deprimant, scrie negru pe alb în al treilea său articol, într-o autopledoarie halucinantă: „Am supralicitat şi eu nu o dată, cu cele mai bune intenţii «constructive». Numai că din textul meu amabil, compasiv despre Urbancolia lui Dan Sociu, Daniel Cristea-Enache decupează strict ce îi convine ca să arate cât de mult m-am revizuit după câteva săptămâni; omite însă ironia, diagnosticul («doar o eboşă») şi consideraţiile despre eşuarea autorului în inconsistenţă şi în derizoriu. De fapt, mă străduiam din greu să găsesc elemente viabile în text.” Am reprodus întregul fragment, pentru ca să nu mai fiu bănuit că decupez ce-mi convine din context. Să reluăm cu încetinitorul. Paul Cernat citeşte romanul lui Dan Sociu (un poet bun, dar aceasta este altă discuţie). Îl laudă într-o cronică din „Observator cultural”. După un timp foarte scurt, îl califică drept „deprimant”. Aflăm, acum, că textul lui critic era „amabil, compasiv”. Amabil, amabil, dar să nu omitem ironia comentatorului. Cu toată această ironie, cronicarul se străduia – ne anunţă în ultima lui intervenţie – să găsească elemente viabile în romanul lui Sociu. Pentru numele lui Dumnezeu, se va întreba cititorul înmărmurit, cum este Urbancolia? Slab sau valoros? O eboşă sau o realizare artistică? Şi cum este critica lui Paul Cernat? Dă o notă mare sau una mică? E amabilă sau ironică? Promoţională sau critică? Şi, în primă şi ultimă instanţă, de ce trebuie să fie un cronicar literar amabil? De ce ar trebui să fie un critic de întâmpinare compasiv?
Pe lângă cititori, care nu mai înţeleg nimic, nu-i facem un mare rău scriitorului, tratându-l cu amabilitate conjuncturală şi cu severitate ulterioară? Nimeni nu gustă momentele când este executat critic pentru o carte slabă. Toţi sunt convinşi că au scris numai şi numai capodopere. (Unul la un milion are dreptate.) Dar e o insultă absolut nemeritată ca romanul meu, aşa cum este el, să fie întâi lăudat, apoi desfiinţat de acelaşi critic – care mai şi declară, cu seninătate, că a vrut să fie amabil. De ce?
Pasul la ofsaid
Preopinentul meu, iritat de observaţiile pe care le-am făcut în „România literară” şi pierzându-şi vizibil calmul academic, şi-ar dori să mute jocul în jumătatea mea de teren. Să treacă, altfel zis, la contraatac, găsindu-mi puncte slabe în activitatea critică. Nu mă supăr deloc dacă mi le găseşte. M-ar ajuta să reflectez asupra lor, cu speranţa unei viitoare performanţe superioare. Nimeni nu este infailibil – şi prefer oricând o analiză severă, dar atentă, a textelor mele, unor elogii false, care n-au decât valoarea circumstanţială a amabilităţii. Paul Cernat are deci tot dreptul să scrie despre criticul lui că „îşi scrie comentariile şi prefeţele exclusiv din perspectiva unei istorii literare a prezentului, o istorie gestionată din mers, prin adiţionare foiletonistică, fără cadru teoretic şi epistemic pe măsură. Cum ar spune Mihai Iovănel: «scrie direct pentru volum» şi sare mereu cu plasă de siguranţă.” Poate că aşa este. Sunt ultimul care să comenteze comentariile pe marginea operei mele, câtă este ea şi cum este ea. N-o să-i aplic lui Paul Cernat argumentul tuberculoasei, întrebându-l în ce cadru epistemic generos ca o casă de toleranţă intră deodată Tolstoi şi Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu şi Llosa. Mă mărginesc să semnalez o nouă inconsecvenţă în argumentaţia lui pletorică şi confuză. Dacă eu sar mereu cu plasă de siguranţă, cum de i-am lăudat pe nulii Constantin Popescu, Alain Gavriluţiu, Cora Flavian? Dacă ei sunt într-adevăr nuli, şi eu i-am creditat pe degeaba, care mai e plasa mea de siguranţă? Cade această obiecţie. Dacă ei nu sunt însă nuli, îmi menţin plasa de siguranţă, dar cade obiecţia anterioară. Contraatacul lui Paul Cernat e împotmolit, iar când criticul face pasul la ofsaid, îl face atât de stângaci, încât marcarea golului de către echipa adversă devine o formalitate. Şi aceasta dintr-un motiv destul de simplu. Şi în discuţia pe marginea prozei tinere, şi în cea pe marginea capodoperelor atemporale, şi în cea, „colaterală”, a propriilor calificative opuse date în succesiune, şi în aceasta, paralelă, a criticii mele, logica rămâne pentru preopinentul meu un oponent serios.
Dincolo de frontiere
După inventarierea acestor accidente logice şi disfuncţionalităţi ale criticii, să revenim la teza avansată de Paul Cernat în primul său articol „de direcţie”, Puncte din oficiu pentru literatura tânără. În viziunea autorului, critica noastră a dat bonusuri de susţinere pentru o proză tânără care, de fapt, nu le merita. Autorii de azi au primit şi primesc puncte în plus, pentru romane cu mize tot mai mici, suflu tot mai scurt, compoziţie tot mai puţin elaborată. „Minimalismul biografist” e calul de bătaie al lui Paul Cernat, urmat îndeaproape de gloaba textualistă. În schimb, armăsarul înaripat este Capodopera, care duce în şa marile teme, marile mize, marile naraţiuni de legitimare, memoria istorică, utopia şi metafizica. Amabilităţile compasive nu-şi mai au rostul. A venit momentul adevărului. „Ne aflăm la aproape 20 de ani de la căderea regimului comunist, iar literatura română scrisă în acest răstimp nu se compară, valoric, nici cu cea interbelică, nici cu cea dintre 1965-1989.”
Încerc să uit tot ce-a scris şi tot ce n-a scris în zece ani de activitate Paul Cernat despre literatura interbelică şi cea postbelică, oferite aici ca etalon într-o comparaţie strivitoare. Accept, de dragul demonstraţiei ce urmează, toate revizuirile, răzgândirile, răsucirile, piruetele lui tragicomice. Mă interesează, acum, numai atât: dacă raportarea pe care o face este corectă. Avem şi un exemplu concret. Criticul aduce în discuţie Degete mici de Filip Florian şi Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale pentru a ne anunţa, triumfător, câştigătorul turnirului. El raportează prima carte (foarte bună) a unui prozator de azi la o carte excepţională (singura carte excepţională) a unui prozator interbelic. Momentul de început al unei cariere ce se desfăşoară sub ochii noştri e comparat cu momentul de vârf al unei întregi cariere, încheiate şi clasate. Luăm recordul naţional (sau cel mondial: Tolstoi) al unei probe şi îl comparăm cu rezultatul unui atlet tânăr care a alergat abia în prima lui cursă oficială. Câteva întrebări ajutătoare. Comparat cu el însuşi, cu recordul stabilit prin Craii de Curtea-Veche, Mateiu I. Caragiale va mai câştiga vreodată competiţia? Marin Preda îşi va depăşi Moromeţii, I? Tolstoi, marele Tolstoi, va scrie ceva mai presus de Război şi pace? Cervantes va surclasa, printr-o altă operă a lui, Don Quijote?
Capodopera, îmi permit să-i explic lui Paul Cernat, este o excepţie. Dacă ar fi o serie, şi-ar pierde statutul de capodoperă. Ea nu se datorează nici unei reguli şi nu apare din nici o determinare. Nu reprezintă o epocă istorică şi literară, nu o ilustrează, nu o explică şi nu se lasă explicată de ea. Exprimă Totul, pe deasupra segmentului istoric care, formal, o conţine. Nu poate fi aşadar introdusă în comparaţii edificatoare. Tolstoi-Florina Ilis e o relaţionare la fel de absurdă ca Tolstoi-Cezar Petrescu şi Tolstoi-Cervantes. O Excepţie nu e comparabilă cu o promisiune literară; nici cu o manufactură; cu atât mai puţin, cu o altă Excepţie. Comparabile sunt acele tendinţe care, desprinse din epocile literare, pot fi grupate; rezultatele artistice variabile înregistrate pe acelaşi culoar. Balzac a vrut să dea o Comedie Umană şi a dat-o. Cezar Petrescu a avut şi el această ambiţie, în spaţiul social românesc. O are, în zilele noastre, Radu Aldulescu. Ştim cu toţii cine se află pe primul loc al podiumului, nu trebuie să ne-o reamintească Paul Cernat. N-o fi el chiar unicul ucenic la clasici din România, deşi e cel mai recent. Întrebarea care ne interesează în discuţia de faţă este cine deţine, în comparaţia posibilă dintre Cezar Petrescu şi Radu Aldulescu, poziţia forte. Dacă Paul Cernat vrea să meargă până la capăt cu autorul interbelic, nu mă pot opune gustului său. Dar ar fi destul de trist pentru un critic să „beneficieze” de rezultatul unor comparaţii aberante (n-ar vrea să-l compare şi pe Sorin Ilfoveanu cu Leonardo da Vinci?), şi să nu mizeze pe cei evident mai valoroşi, în acele întreceri artistice care pot fi ţinute.
O ultimă observaţie – să-i zic structurală – pe care o fac celor trei articole publicate de confratele meu în „Observator cultural” este că el amestecă „optzecismul” textualizant şi teoretizant cu autoficţiunea unora dintre prozatorii de ultimă generaţie; şi, mai grav, confundă postmodernismul cu postmodernitatea. Postmodernismul „optzecist” poate fi considerat epuizat, şi prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei (de la Mircea Cărtărescu la Petru Cimpoeşu, Ioan Groşan, Ioan Lăcustă, plus revelaţia Horia Ursu) au găsit varii formule de evadare din textualism. Ceea ce le-a îngăduit însă această despărţire a fost tocmai postmodernitatea, cadrul ideal de manifestare a celor mai variate tendinţe. Spaţiul în care un critic conservator precum Dan C. Mihăilescu a putut deveni un showman de televiziune captând publicul larg, iar un critic moderat-conservator ca mine poate scrie absolut tot ce crede în cele mai prestigioase şi mai diferite publicaţii culturale. Important nu e, fireşte, să scrii peste tot. Important e să poţi scrie ceea ce crezi oriunde. Am impresia că şi la acest capitol perioada postrevoluţionară marchează un câştig în raport cu cele anterioare.
Aş fi nedrept să nu menţionez, la finalul acestui text, cele două vorbe frumoase pe care Paul Cernat le-a strecurat despre mine, în serialul lui confuz şi ridicol-apocaliptic din „Observator cultural”. Aş fi un cronicar „serios”, aş fi un critic „responsabil”. E cam acelaşi lucru. Regret sincer, dar articolele „de direcţie” ale colegului meu mă fac să nu-i pot întoarce complimentul.
(Articol publicat în „Idei în dialog”, nr. 11, noiembrie 2008)
