Uneori creativitatea ia forme nu doar efemere, ci şi imateriale, fără ca prin aceasta ele să fie mai puţin importante. Printre cele mai însemnate de acest fel se numără puterea de a-i face pe oameni să râdă. Trăim într-o vale a plângerii, care se deschide cu primul scâncet de nou-născut şi nu devine mai puţin tristă pe măsură ce îmbătrânim.
Umorul, care ne poate schimba starea de spirit, înseninându-ne o clipă, este o mângâiere neasemuită pentru om, iar darul de a aduce veselie celor din jur este rar şi preţios. Oricine face o glumă nouă, care se răspândeşte, este tradusă, face înconjorul lumii, se universalizează şi trăieşte peste generaţii, străbătând chiar mileniile, acela este un creator genial şi un binefăcător al omenirii aproape fără egal. Dar numele lui sau al ei rămâne necunoscut.
Spun „sau al ei“ pentru că femeile, care au o viaţă mai grea, au mai multă nevoie de glume decât bărbaţii şi chiar glumesc mai des decât aceştia. Prima glumă păstrată de istoria scrisă (c. 2750 î. Hr.) a fost cea a unei femei, Sara, soţia lui Avraam, iar hohotele sale de râs răsună în cartea Genezei, 18: 12.15, Sara fiind mustrată de Domnul pentru uşurătatea ei. […]
Ceea ce se poate afirma cu tărie este că orice creaţie e dificilă. Fie că ea are vreun rost sau nu, un lucru e sigur: este greu de realizat. Nu mă pot gândi la nicio situaţie de creaţie în care folosirea termenului „facil“ să fie potrivită, cu atât mai puţin dreaptă.
(Paul Johnson, Creatorii: de la Chaucer şi Dürer la Picasso şi Disney, trad. de Raluca Hampu, Bucureşti, Libertas Publishing, 2007)
