Am confundat decembrie ’89 cu eternitatea, iluzionându-mă că nimic nu mă poate atinge, din moment ce mi s-au redeschis porţile spre trecutul interzis. […] Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut un sens.
…parcă aş locui într-un timp moale, ce nu poate fi măsurat. Nu e doar străin şi vrăjmaş; nu-i prind conturul, nu mă pot odihni în el. Parc-ar fi într-un vis de azi-noapte, când mă chinuiam să găsesc exact cuvântul de care depindea ieşirea mea dintr-o situaţie inextricabilă…
…prietenia mea este intactă, numai de mine însămi mă despart fâşie cu fâşie, până la limita unde plâng cuvintele…
(Monica Lovinescu, Jurnal inedit 2001-2002, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Astrid Cambose, Bucureşti, Humanitas, 2014)
