Gânduri despre Liviu Rebreanu

Motto:  „Acrobaţia visului pe firul alb tremurând întins pe cascada realităţii”*

Constat că nu-mi este deloc uşor să scriu (din nou) despre Liviu Rebreanu.

Mă poticnesc în frazele banale ale semnelor ocazionale: s-a născut la 27 noiembrie 1885, la Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud, în Ardealul imperial, fiu al unui învăţător român, evident, într-o atmosferă maghiarizată (istoriceşte) a devenit cel mai mare romancier din literatura română, a trăit tumultuos într-un ev clătinat de mutaţii majore, fundamentale chiar şi s-a stins doborât de cancer(?) la numai 59 de ani, august 31 1944…

Fie-i ţărâna uşoară!

„Acrobaţia visului” – vorba poetului – din care s-a ivit Liviu Rebreanu impune însă nu numai o reverenţioasă deschidere a „cărţii Rebreanu”dar şi o atentă redescoperire a paginilor acesteia, ea fiind expresia vocaţiei subordonate obligaţiei de a spune ceea ce (omul) crede.

Şi rezultanta este o operă fără egal.

Condeiul lui Rebreanu se complace în planul simplu al evenimentelor care vin şi pleacă lăsând sau nu urme, dar înregistrate migălos de apetitul uman pentru ceea ce vrem sau am vrea să se întâmple… lumea concepută ar putea fi oarecare dar devine memorabilă în momentul în care zbaterile vieţii o aruncă în vârtejul sacrificiului, fie voit, fie nu şi, mai ales, fie nu !

Ţăranul – dominanta rurală fiind definitorie – ca şi războiul de altfel – constituie lumea în care Rebreanu operează ca observator  imediat, penetrant analist atât al faptelor, cât şi sau poate, mai ales, al fondului psihologic generator, starea de fapt fiind concluzia unor trăiri intense ascunse în psihologia de grup ori cuibărite în acea deviantă interpretare a valorilor caracteristică individualităţii; direct spus furiile generate de sărăcia fără ieşire, tristeţea neglijării sentimentului naţional chiar în contextul unui război definitoriu (că cel Mare) sunt nu numai atrăgătoare artistic dar şi imposibil de evitat când idealul creator te ancorează în realitate.

„Ion e un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită” zice George Călinescu vorbind evident despre romanul Ion apariţia căruia în 1920 aruncând în aer lumea prozei româneşti.

Dintr-odată, sub mâna ardeleanului semnalat de Sburătorul lui Lovinescu, romanul românesc intră în cercul închis al marilor creaţii, tentaţia simplificării  acestei apariţii – structurată integru, direct, fără farafastâcurile căutărilor de dragul căutărilor, marcată de limbajul “bolovănos”(cum va zice George Călinescu, mai târziu) specific relatărilor ocazionale şi mai ales ordinarul „plot”-ului rezumabil într-o singură frază – este spulberată de complexitatea trăirilor umane pe care le surprinde în acele momente cheie când păşirea vulgară devine pas hotărâtor, când înţelegerea permite intrarea în permanenţă.

Ion, eroul incapabil să-şi definească neliniştile – simplitatea definitorie a gândirii ţăranului pentru care existenţa este determinată de a avea sau a nu avea pământ – rătăceşte drumul, bâjbâie în tumultul nemulţumirii şi, cum e firesc sub mâna unui maestru, se întâmplă transformarea unei poveşti oarecare într-o tragedie a cărei intensitate n-are – încă – egal în literatura noastră,

Ceea ce Ion anunţă se confirmã în anii următori cu Pădurea Spânzuraţilor cu Răscoala cu Ciuleandra cu Gorila cu teatrul … lista e lungă, Rebreanu fiind deosebit de prolific, dar ceea ce reţinem prioritar este prezenţa în literatură noastră a acestui prozator care provoacă, dincolo de  plăcerea lecturii, curiozitatea dezlegării întrebărilor pe care le ridică.

Apostol Bologa trece prin  pădurea spânzuraţilor intuind păşirea – în contextul unui război de proporţiile celui Mare, cel care cutremură universal, pulverizează lumea ştiută şi reaşează valori pe fondul cărora secolul trecut se consumă până la absurd – dincolo de spaţiul limitat al existenţei, în eternul sacrificiului cu sens la scară ansamblului, fără sens în ograda proprie.

Lumea aleşilor lui Rebreanu e cea de pe stradă, detaşarea lor din mulţime este condiţionată de conjunctura momentului în care se consumă, fie că este un rasat boiernaş în derivă – Ciuleandra – fie că-i un “savage”ziarist pus pe faptele mari ale expunerilor senzaţionale, dar adevărate – Gorila – fie că e o turmă în deriva furiei acumulate din timpuri imemoriale – Răscoala.

Şi nu ştiu de ce mi-a venit în minte ce zicea Nică Petre:  “Trăiesc starea ce-mi zice că parcurgând acelaş drum a două, a treia oară, descopăr frumuseţi şi înţelesuri ce mi-au scăpat la prima trecere când priveam doar cărarea pe care călcăm

Dar probabil ştiu;

Liviu Rebreanu “tremurând întins pe cascadă realităţii”.

* Vasile Gheorghe, « Rău de înălţime »

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *