Dintre sute de catarge…

Ferestrele zidite şi călătoria

Romanul Toate pânzele sus! apărea în 1954, cu un an după moartea lui Stalin, într-un climat de o maximă sicitate culturală şi într-un context deopotrivă prohibitiv şi inhibitiv, în care normele realismului socialist devin literă de lege pentru scriitori. Recitit la aproape 60 de ani de la apariţia sa, nimic din acest context defavorizant nu poate fi identificat în carte care nu este una a dizidenţei esopice, a hermetismelor calculate, a realismului magic cu ambiguităţile sale, nimic în răspăr cu sistemul. Romanul face abstracţie de furtunile ideologice şi reuşeşte să îşi atragă cititorul într-un univers paralel, cel al aventurii, al călătoriei pe mare. Într-adevăr, o călătorie fictivă, dar una atât de bine documentată încât reuşeşte să păstreze prin plasticitatea detaliului ceva din atmosfera lumii evocate. Însă ceea rămâne miraculos, în pânzele lui Radu Tudoran bate necontenit un vânt de libertate, fapt aproape de neconceput în contextul anilor ’50 când singurele romane valabile sunt Bietul Ioanide al lui G. Călinescu apărut în 1953, primul volum al Moromeţilor al lui Marin Preda publicat în 1955, romanul Groapa al lui Eugen Barbu ieşit de sub tipar în 1957 şi Cronică de familie al lui Petru Dumitriu în trei volume care apare în 1957.

Dintre toate cele menţionate mai sus, doar romanul lui Tudoran deschide către o altă lume, îmbrăţişând un orizont imens. Călinescu era preocupat de o burghezie erodată moral, captivă într-o reţea cutumiară de ceremonialuri şi blocaje maniacale, Petru Dumitriu de o societate burgheză venală şi epuizată, – cel puţin el aşa o prezenta, dintr-o perspectivă care se armoniza secret cu viziunea politică a noului regim -, Marin Preda de societatea ţărănească din preajma celui de-al doilea război mondial, aflată în pragul unor schimbări majore, iar Eugen Barbu de lumea periferiei, a mahalalei mustind de violenţă şi energie primară, cu mardeiaşii şi cuţitarii ei legendari. Toate aceste romane vizitează enclave, microsocietăţi, un sat de câmpie cu o existenţă cumva autarhică, o mahala cu graniţe precise, tribalizată, închisă în propriile reflexe mentalitare, o elită crepusculară practicând un izolaţionism hedonist şi steril, decuplată de la mersul soldăţesc al istoriei şi societatea l’ancien régime, evident burghez, condamnată aprioric la dispariţie în cazul romanului frescă al lui Petru Dumitriu etc.. În acest mic context, romanul lui Radu Tudoran este insolit, asociind culturi şi civilizaţii atât de diverse, Occident şi Orient (adică Levant), urban şi rural, Centru şi Periferie, Europa şi America, în interacţiuni care generează punerea în abis a identităţii individuale şi de grup, dar şi un exerciţiu de toleranţă şi cunoaştere care transcede segregările pe baze ideologice, de clasă ale momentului. Între boierul luminat care-şi trimite fiul să studieze la Paris, remekorare inoportună a unui legat paşoptist, acest fiu devenind un inginer remarcabil cu o cultură vastă şi oamenii simpli din roman, cu o educaţie precară, distanţele se micşorează prin calităţile umane şi mai puţin prin mediul formativ.


Cei asemeni căpitanului Lupan, o elită cu principii riguroase, îşi descoperă şi o vocaţie pedagogică şi joacă un rol formativ instituindu-se în modele. Anton Lupan, căpitanul Speranţei, este depozitarul unui ideal care îi mobilizează pe toţi ceilalţi, un ideal urmărit cu încăpăţânarea şi tenacitatea unui Căpitan Ahab sau a căpitanilor Hatteras şi Nemo. Niciunul dintre personajele romanelor de aventuri româneşti nu a fost mai aproape de spiritul unui Herman Melville sau Jules Verne, niciunul mai bântuit de fantasma descoperirii unui teritoriu necunoscut şi a recuperării unui prieten dispărut în condiţii misterioase. Această obsesie marchează însă în mod pozitiv personajul, dar nu este mai puţin un hybris, un factor destinal esenţial. Ce altceva este fantomaticul Pierre Vaillant decât un nume de camuflaj pentru ideea care-l animă pe căpitanul Anton Lupan? Ce altceva este finalul romanului decât continuarea la nesfârşit a călătoriei al cărui singur imbold rămâne speranţa? Autorul romanului concepuse o călătorie în plan real, fapt pentru care iniţiase construcţia unei ambarcaţiuni. Călătoria sa nu a mai avut loc într-un context ostil oricărei călătorii, însă putem spune că ficţiunea i-a luat locul. Speranţa căpitanului Lupan închide în miezul ei fierbinte speranţa autorului romanului.

Mai există şi un alt context, cel al literaturii de călătorie propriu-zise din epocă, alcătuită exclusiv din relatările de călătorie în Uniunea Sovietică ale scriitorilor consacraţi, adevărate pelerinaje politice, hagialâkuri cum le-am numit în cartea mea, Umbrele Pradisului. Călători români şi francezi în Uniunea sovietică (Humanitas, 2011). Puse alături de aceşti peregrini politici cum îi numeşte Paul Hollander, scriitori precum Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Petru Dumitriu, Geo Bogza, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Tudor Teodorescu-Branişte, Demostene Botez, etc., personajele lui Radu Tudoran şi călătoria lor imaginară ne îndreaptă în alte direcţii, Occident, Orient, Europa, America latină, iar obiectivele lor se sustrag oricărui angajament ideologic, prietenia devenind în timp forma de supremă solidaritate a membrilor echipajului. Lui Go East, în căutarea „luminii care vine de la Răsărit”, îi este opusă o Go West, adesea Far West sau cele mişcătoare, nostalgice ale Sudului. Formaţia lui Lupan se desăvârşete în Franţa, la Paris, dar prin intermediul lui Charles Darwin, Lupan şi prietenul lui se află în contact cu o altă dimensiune a ethosului Occidental şi a capitalului de cunoaştere aferent.

Există un rapel nostalgic şi în acest roman, istoria aventurii maritime a lui Tudoran se scrie în termenii revendicării unui spirit aventuros, a unui ideal care-i conduce personajul principal, căpitanul Anton Lupan, până la capătul lumii, la propriu şi la figurat. În România comunistă nu mai există loc pentru aventura pe mare, pentru marile voiaje către ţinuturi îndepărtate. Uitate sunt deopotrivă călătoriile lui Mihai Tican Rumano, Emil Racoviţă, Iuliu Popper, ca şi Europolis-ul lui Jean Bart. Să ne amintim de romanul Blocada al lui Pavel Chihaia apărut în 1947, ultimul an de relativ regim democratic, roman retras din librării şi dat la topit în 1948 şi care înregistrează începutul sfârşitului, închiderea tuturor orizonturilor viatice. Izolarea României începuse cu cel de-al doilea război mondial şi avea să devină deplină după 1948 când căile maritime către lumea occidentală se închid şi Marea Neagră devine pentru o lungă perioadă de timp un „lac rusesc”. De asemenea, romanul de sertar al aceluiaşi Pavel Chihaia, Hotarul de nisip, definitivat şi publicat după revoluţie prezintă istoria unei evadări eşuate, desprinsă din planurile de evadare ale autorului în Occient întâi şi apoi în Orient. Frontierele se închideau pentru mult timp în 1947, aşa cum titlul unicului roman al lui Alexandru Vona, Ferestrele zidite, o ilustra premonitoriu. Cartea lui Radu Tudoran devine astfel o excepţie misterioasă şi tulburătoare ca urma unei civilizaţii dispărute prezente în filigranul unui medalion peirdut în cenuşa vremii.

Întâmplările relatate de Radu Tudoran au loc în 1881, la puţin timp după ce Dobrogea intră în componenţa României după Războiul de Independenţă, când Marea Neagră începe să fie traversată de primele nave româneşti, iar steagul României începe să fluture pe toate mările din jur. Gurile Dunării erau administrate de Comisia Europeană a Dunării, finalul lucrărilor de amenajare a canalului Sulina fiind sărbătorite pe data de 3 septembrie 1861 pe când Dobrogea se mai afla încă sub administraţie otomană. Prezenţa strategică a marilor puteri interesate de grânele româneşti era acompaniată de civilizaţia sa cu parfum colonial adusă de navele de linie englezeşti şi răspândită în porturile Levantului. Aşa cum reiese din roman, călătoria navei Speranţa sub pavilion românesc este prima care deschide porţile oceanului, este prima călătorie la capătul lumii. Această maximă deschidere oferea inevitabil, prin însăşi natura ei, un contrast flagrant cu izolaţionismul României comuniste, cu politica de totală închidere nu numai către Occident, ci şi către Orientul apropiat. În momentul în care Tudoran îşi desfăşura ficţiunea unei călătorii pe vastele întinderi oceanice, noua clasă politică ieşită din subterana istoriei închidea obloanele României având grijă ca nimeni să nu mai poată ieşi şi nimic să nu mai poată intra.

De ce acest roman era subversiv chiar dacă autorul nu şi-a propus nicio clipă acest lucru? În primul rând el oferă o formă generică de deschidere pe care călătoria de explorare o presupune, mai mult chiar decât simplul voiaj particular, plaisirist şi vacanţier. Fiecare dintre cei îmbarcaţi pe goeleta Speranţa are fără îndoială propria motivaţie, însă ea transcede raţiunea unei remuneraţii avantajoase. Pentru o parte dintre personaje precum plutaşul pe Bistriţa, Busuoic, sau pentru musul Mihu marea reprezintă frontiera pe care doresc să o traverseze, ei vin în întâmpinarea aventurii cu braţele deschise, o dorinţa de cunoaştere înnăscută le orientează traseul destinal. Această deliberată dezrădăcinare, această desprindere a băştinaşului de locurile natale pentru nemărginitul lumii este cumva o premieră. Şi Matache din Ciulinii Bărăganului al lui Istrate şi Nilă şi Achim, fii lui Moromete, sunt mânaţi de către un instinct către o lume mai largă, lăsând să se întrevadă alte oprtunităţi, însă munteanul şi ţăranul de câmpie din romanul lui Tudoran sunt duşi mult mai departe de dorinţa lor de dezmărginire. Pentru marinarii încercaţi, Gherasim şi Ismail, marea reprezintă o a doua natură, este modul lor de viaţă, însă cu toate acestea oceanul costituie marea încercare, marea aventură. Pentru Haralambie şi Ieremia este o descoperire care se lasă asimilată lent. Pentru toţi, orizontul marin constituie o lecţie de libertate, dar şi felul în care-şi vor confrunta limitele. O lecţie de libertate. Ce putea fi mai nepotrivit ca aceasta în anii ’50?

Felul în care sunt construite relaţiile în roman este de asemenea scandalos pentru eticismul ideologic al anilor ’50, „marea carte a prieteniei” despre care se vorbeşte în roman, mai ales în momentele de cumpănă, reprezintă codul unei certe nobleţi după care se conduce căpitanul Anton Lupan şi după el toţi ceilalţi marinari de pe goeletă. Nicio altă formă de angajament nu primează, loialitatea se cimentează în timp ca recunoaştere a exemplarităţii, a virtuţilor marinăreşti şi a nobleţii. Nimic din ceea ce acest roman duce cu sine nu se potriveşte cu timpul trăit de autorul lui, mai mult chiar merge în contratimp, evocând lumi dispărute şi virtuţi pe cale de a fi eradicate. Bunii şi răii din roman nu sunt sortaţi după un criteriu ideologic, sunt buni şi răi dincolo de orice circumstanţiere. Prietenia este cea care dizolvă orice reziduu idiosincratic, orice litigiu al unor testamente istorice redactate cu vârful cuţitului, într-un moment delicat, România ieşind de sub tutela Imperiului Otoman în urma Războiului de Independenţă. Geografia şi nu istoria este cea care primează, hărţile deschid nu doar drumuri pe mişcătoarele cărări, ci împing istoria în poveste şi ştim de la Seherezada încoace că cine ştie să povestească învinge moartea, aboleşte timpul. Nu o punere între paranteze a istoriei, cât eliminarea resentimentelor de orice fel pe care specularea unor conflicte şi adversităţi le scoate la suprafaţă este ceea ce realizează Radu Tudoran. Nu este loc în acest roman pentru confruntări „istorice” între români şi turci, ci pentru momentele privilegiate ale unor frumoase prietenii între ghiauri şi drept credincioşii musulmani.
Un al patrulea lucru inacceptabil pentru contextul ideologico-politic este chiar lumea Levantului cu ceea ce o reprezintă mai bine: delectarea, plăcerea vieţii, bucuria contemplaţiei, negoţul liber însoţit de toate formele de tranzacţionalitate cutumiare levantine, bogăţia de miresme şi culori, dar şi relativizarea dogmatismelor şi libera circulaţie a mărfurilor şi a oamenilor. Fără aceasta din urmă, Levantul este de neconceput. Negoţul înseamnă şi amestecul limbilor în acest Babel tumultuos şi implicit un exerciţiu de toleranţă în contextul unei eterogenităţi spectaculoase şi a unei metisări aproape voluptoase. În altă ordine de idei, Anton Lupan este tânărul format în Occident, în spiritul culturii şi civilizaţiei occidentale, avându-l ca mentor spiritual pe Charles Darwin şi ca bun prieten pe inginerul Pierre Vaillant. Serviciile sale sunt cumpărate de către Sultan, fiind implicat în construirea Canalului Suez, modernizarea vine împreună cu modernitatea şi cele două sunt indisociabile în chiar formaţia lui Lupan, un inginer interesat de ştiinţele naturii şi de geagrafie. Formaţia occidentală este capitală în devenirea lui Anton Lupan al cărui părinte se debarasează de autodidacticismul şi improvizaţia educaţiei locale pentru a investi totul în educaţia odraslei sale la şcolile apusene. Fără datarea acestui fapt într-o istorie îndepărtată, asupra tânărului ar fi planat acuza de cosmopolitism, cu atât mai mult cu cât prin întreaga sa conduită, Anton Lupan revendică nu comportamentul bizantin cu reflexele mentalitare aferente, ci pe cel moral-cartezian al protocolului occidental. Şcoala vieţii în cuprinsul Levantului îl obligă însă pe capitan la specularea unor situaţii atunci când partenerii de afaceri sunt lipsiţi complet de scrupule, cele două lumi se ciocnesc repetat fără a modifica structural substanţa morală a căpitanului care opune sinuozităţii moravurilor levantine rectitudinea unui caracter puternic.

Revin la întrebarea: cum a fost posibilă apariţia unui astfel de roman? Răspunsul simplu poate fi decelat în aceea că romanul a fost probabil încadrat în registrul cărţilor de aventuri, o lectură destinată copiilor şi adolescenţilor. Acest „minorat” a permis apariţia ei. Sunt şi alte cărţi în istoria literaturii care au cunoscut un destin asemănător precum Călătoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift, După melci, volumul de poezii al lui Ion Barbu. Această explicaţie nu epuizează enigma unei astfel de cecităţi a cenzurii atotputernice în „obsedantul deceniu”. Poate că dincolo de orice explicaţie se află şansa unei cărţi, destinul ei aparte care conduce către maximă vizibilitate sau către uitare. În orice caz, Speranţa deschidea porţile adevăratei literaturi într-un timp care-şi pierduse speranţa. Titlul goeletei este mai mult decât un nume, ea devine o categorie ontologică, departe însă de cea evocată de romanul cu acest titlu al lui André Malraux. Pentru că dacă există o formă de ideal în acest roman el nu se aşază sub semnul ideologiei, ci sub cel al prieteniei şi al dorinţei de cunoaştere prin care vorbeşte spiritul unei alte epoci.

Ultima pânză, ultima aventură

Cu ajutorul Speranţei sunt explorate două lumi, Levantul şi America de Sud în partea ei extremă, Ţara de Foc. Ne aflăm aproape de finele secolului XIX şi puţini sesizează că acest sfârşit include alte câteva. Timpul corăbiilor, al velierelor, al navigaţiei cu pânze se scurge tot mai repede din clepsidră, lăsând în urmă aburul unei amintiri. Tocmai cimitirul marin de pe coasta sălbatică a Mării Negre scrie nu atât o istorie macabră cu piraţi, cât simbolizează destinul al navigaţiei cu pânze care urmează să dispară făcând loc vapoarelor, navigaţiei cu ajutorul maşinilor, al aburilor. Puţini au observat acest fapt: călătoria lui Anton Lupan reprezintă şi una dintre ultimele aventuri romantice a corăbiilor, o aventură care închide în ea o lungă istorie a călătoriilor pe mările şi oceanele lumii. Dar nu numai timpul navigaţiei cu pânze se apropie de sfârşit, ci şi cel al explorărilor. Călătoria lui Anton Lupan este una dintre ultimele călătorii de explorare. În fond, acesta este marele imbold care cimentează prietenia dintre Anton Lupan şi Pierre Vaillant, ceea ce-i leagă de naturalistul Charles Darwin. Totodată, călătoria în Ţara de Foc prin strâmtoarea Magellan este şi prima călătorie românească de explorare, Lupan pregătindu-se în domeniul biologiei şi al geografiei pentru a îndeplini acelaşi rol ca şi celebrul naturalist englez, Charles Darwin. Numele lui Emil Racoviţă nu este pronunţat în roman alături de încă un altul care a constituit probabil o sursă de inspiraţie pentru romancier. Este vorba despre exploratorul Iuliu Popper, născut în 1857, cu studii politehnice la Paris şi care la nici 30 de ani devine „Conchistadorul Patagoniei”, un ”Don Quijote al aurului Ţării de Foc”, întemeind aşezări pe continentul sud-american asemeni lui Anton Lupan. Probabil că aceste nume nu puteau fi rostite la data redactării romanului, ele ar fi revendicat chiar şi numai simbolic cauza unor personalităţi excepţionale româneşti.
Ca şi Iuliu Popper, Anton Lupan este de formaţie inginer şi explorează Ţara de Foc. Ca şi Emil Racoviţă, căpitanul asumă rolul unui naturalist, ce-i drept unul autodidact care îşi ia misiunea în serios cartografiind o parte dintre puţinele zone rămase albe pe hartă, colectând roci şi plante şi ocupându-se cu taxidermia unor exemplare noi din fauna continentului sud-american. Date fiind circumstanţele nefavorabile el nu poate intra mai adânc în inima continentului, însă explorarea sa nu este mai puţin autentică, trăirea descoperirii unei terra icognita mai puţin intensă. Lupan încearcă să civilizeze triburile alcalufilor, întemeind o primă colonie, însă colonialismul său se află într-o opoziţie deplină cu formula sa primitivă, a exploatării nemiloase a resurselor şi a oamenilor aşa cum procedează Martin Stricland. Lupan se face mandatarul culturii şi civilizaţiei europene în transmiterea acelor valori care o definesc în ceea ce aceasta are mai nobil. Cum spuneam, şi epoca marilor descoperiri geografice se apropie de sfârşit, chiar dacă abia după cel de-al Doilea Război Mondial vom vedea şi dispariţia ultimelor colonii. Există şi o doză de utopism iluminist al întemeierii unei lumi mai bune pe legatul cunoaşterii depline a oricărei forme de umanitate şi a ameliorării condiţiilor celor dezavantajaţi. Este aceasta o parte a educaţiei pe care o primeşte în Franţa? Posibil, însă Lupan nu este un partizan al socialismului utopic al lui Fourier sau Saint-Simon. Căpitanul Speranţei împărtăşeşte parcă din idealismul fie el şi schematic al acelor personaje ale lui Jules Verne care se conduc după principii clare, o afinitate care evocă o moştenire mai profundă, cea pe care literatura o lasă în conştiinţa unui scriitor autentic.
Fascinantă rămâne pentru mine nu explorarea necunoscutului, ci a unei alte lumi în derivă, apropiindu-se de un sfârşit de etapă cu destrămarea Imperiului Otoman. Este vorba de Levant, cuvânt pe care-l utilizează romancierul şi care închide în el întreaga poezie ce reverberează din inima lui ascunsă. În primul volum al romanului ne învârtim în jurul unor graniţe doar aparent cunoscute, pe un spaţiu mult mai restrâns care se dovedeşte unul labirintic. Pentru că, uităm iarăşi, este momentul în care descoperirea Oceanului este anticipată de descoperirea mărilor şi a strâmtorilor. Un ghid avizat ne conduce prin toate aceste locuri şi uităm cât de recent este comerţul maritim întemeiat de la fel de recentul stat, România, ce se modernizează cu o viteză ameţitoare. Însă ne aflăm încă în faţa unei lumi mai vechi care cedează pas cu pas în faţa cele noi, iar această lume are în spatele ei o istorie întortocheată. Din această istorie face parte şi momentul crepuscular al pirateriei unde Spânu apare ca un ultim reprezentant. Înainte de toate, Levantul apare ca un amestec senzual şi imprevizibil de splendoare şi indigenţă, o lume amorală, în care totul se tranzacţionează, o lume limbută, cameleonică, cu aventurierii ei, cu mulţimea de pierde vară, cu riturile şi ceremonialurile ei, cu o plăcere a vieţii pe care autorul nu încearcă în niciun fel să o disimuleze. Înainte de Mircea Cărtărescu, Radu Tudoran captează această poezie a Levantului, căruia Emanoil Bucuţa îi zugrăvise pitorescul continental, uşor idilic, pe care Anton Holban îl ipostaziase mai degrabă într-o acuarelă la Cavarna în romanul său Ioana, iar Panait Istrati îi relevase tragismul de o intensitate aproape insuportabilă în Căpitan Mavromati, Neranţula şi o parte din povestirile sale. Romanul de atmosferă al acestui Panait Istrati maritim, fără tensiunea dramatică a acestuia, evoca pestriţa lume portuară de la Dunăre, agitaţia porturilor levantine, atmosfera de poveste orientală, din O mie şi una de nopţi, cu un aer de visare topit în peisaj.
Aromele se întretaie necontenit ca şi drumurile corăbierilor, sarea şi piperul negoţului o fac mărfurile de contrabandă, opiul ascuns în bagajele neguţătorilor care-şi transportă sub nume de marafeturi scule preţioase, care călătoresc deghizaţi sub masca umilităţii precum negustorul Agop. Greci, armeni, turci, sirieni etc. se amestecă nu doar prin porturi, ci şi pe puntea Speranţei. Ismail este un turc cu patru neveste, al căror nume, Ghiulsum, Mufidé, Laleli, Validé, îşi are propria poezie ca şi gazelul intonat de gramofonul lui; Gherasim, şeful echipajului este pe jumate grec, Adnana siriancă europenizată, iar pasagerii ocazionali ai Speranţei sunt armeni. Numele locurilor, Corn-Ceşmé, Orta-kioi, Siragan-serai, Dolma-Bagşé, Buiuk-Deré amestecă istorii vechi pline de cruzime cu parfumul de basm oriental şi culorile mării.

Un personaj şi o nescrisă carte de bucate

Scapă din vedere că avem unul dintre puţinele romane în care Turcia se vede şi dintr-o altă perspectivă prin intermediul lui Ismail, şi nu numai, cu o cultură bogată, dar şi cu o umanitate care se lasă descoperită prin curajosul bucătar, care este însă şi un iscusit bucătar. Cine nu şi-l aminteşte pe Ismail, faimosul bucătar din „Toate pânzele sus!”, cu felul său pitoresc de a vorbi româna, un adevărat personaj al Levantului vânturând mările? Jean Constantin jucând când rolul turcului mucalit, când al ţiganului candriu, sprinţar, ne-a întipărit în memorie acest hâtru personaj nastratinesc venit dintr-o lume colorată, magică, plină de miresme şi culori, unde nu numai rasele se amestecă pestriţ, ci şi bucatele. Ismail reprezintă liantul Orientului – cu lumea sa de poveşti din o mie şi una de nopţi – faţă cu un Occident fascinat care acomodează precizia inginerească a modernităţii cu visul nebunesc al emirului macedonskian de a ajunge la Mecca pe drumul de arşiţă al pustiei.
Însă mai mult decât oriunde, gustul şi bucuria vieţii trec aici şi prin cuhnia turcească, o dată cu bucatele aduse la rangul de artă culinară. Călătoria lui Anton Lupan se deschide şi cu berbecii la proţap pe care Kir Ianis grecul îi plăteşte şi Ismail îi perpeleşte haiduceşte, dar şi cu saraigliile promise de turc spre a îndulci gura lupilor de mare. Puţin mai încolo, turcul adulmecă aerul cu nările tot un freamăt şi stabileşte fără greş meniul locantei unde echipajul dorea să cineze: plachie de crap. Orgoliul său de bucătar este nu odată pus la încercare şi Ismail aşteaptă, spre exemplu, ca echipajul de flăcăi zdraveni să aprecieze felul în care a mărunţit el carnea cu satârul, astfel încât să nu i se piardă prospeţimea şi aroma. Altfel, în bucătăria turcului intră tot Levantul, însă arta lui nu stă atât în reţetele sofisticate cu care te îmbie bucătăriile orientale, cât în micile trucuri pe care numai iniţiaţii le ştiu. Cu ce arome din bucătăria ţării ei va fi venit Adnana nu aflăm, alte calităţi recomandând-o pe frumoasa femeie.

Uneori, această simplitate se cere cercetată mai atent. Prin rusticitatea şi directeţea ei, această bucătărie îţi aminteşte faptul că nu doar poveştile au circulat în lumea balcanică, „où tout est pris à la légère”, ci şi reţetele care fac din sarma un fel cosmopolit, unde se întâlneşte Bizanţul cu a „Turchiei floare”. Cu alte cuvinte, aroma romanului se revarsă nu doar din aventura şi exoticul lumilor vizitate, ci şi din oalele în care Ismail prepară propriile sale poveşti pentru deliciul cititorului gurmand.

Ce-ar mai fi de spus? Pre graiul lui Ismail: citeam, gustam.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *