Dacă există o geografie a răspîndirii psihanalizei în lume, trebuie să ne întrebăm ce a determinat difuziunea ei în afara graniţelor care pot fi considerate leagănul său: Austria, Ungaria, Germania.
Ion Vianu, “ Apropieri”, editura Polirom,Iaşi, 2011
Ca factor pozitiv, de creştere a culturii psihanalitice, trebuie menţionată prezenţa unei elite culturale evreieşti importante, care îşi exercită influenţa asupra unei culturi puternic urbanizate, creştină occidentală (catolică şi protestantă), cu o tradiţie în cunoaşterea omului interior şi o cultură a culpabilităţii. Existenţa unei societăţi democratice şi a libertăţii de conştiinţă este şi ea un factor favorabil dezvoltării unei mişcări psihanalitice.
Factorii negativi sînt: antisemitismul, atunci cînd devine influent sau element al unei politici de stat, caracterul preponderent rural al unei culturi şi instalarea unui sistem politic autoritar sau totalitar.
România este, în aceste privinţe, ca şi în altele, o ţară de graniţă. Există o intelectualitate evreiască de o anumită importanţă, dar şi o tradiţie antisemită care face ca această categorie să se comporte preponderent defensiv. Tradiţiile rurale sînt marcate, dar după primul război mondial cultura se urbanizează masiv. Tradiţia creştină este puternică, dar confesiunea ortodoxă nu încurajează introspecţia. În fine, ascensiunea extremei drepte de la sfîrşitul anilor ’20 ai secolului trecut, ca peste tot în Europa de Est, este destul de remarcabilă pentru a jena, într-o primă etapă, dezvoltarea democratică şi pentru a o sufoca, în cele din urmă.
Poate că nu există o mai bună ilustrare a situaţiei din perioada interbelică decît istoria simpozionului „Freud” organizat la Bucureşti în octombrie 1932 de cenaclul cultural „Criterion”. Printre vorbitori se aflau psihanalistul neanalizat şi popularizator al psihanalizei I. Popescu-Sibiu şi un tînăr publicist ambiţios, care nu optase încă pentru extrema dreaptă, M. Eliade. Conferinţa a stîrnit un interes atît de mare, încît a trebuit să fie repetată de mai multe ori, atît în Bucureşti, cît şi în provincie. În memoriile lui, scrise la treizeci de ani după evenimente, Eliade îşi aminteşte numai de enormul succes al conferinţei, de umplerea pînă la refuz a auditoriului în care se ţinea şi de lumea rămasă pe trotuar. Studenţii de dreapta, „cuziştii”, erau prezenţi, spuneau ei, nu pentru a provoca un scandal, „ci numai ca să asculte, să fie siguri că nu se face apologia unui comunist… Curînd după ce au pătruns în sala ticsită… au început să vocifereze”.
O relatare, de data aceasta din epocă, a celei de-a doua şedinţe găsim într-un articol de ziar al lui Mihai Sebastian, redat de Gh. Brătescu: „Toate biletele erau vîndute. Dar la orele opt, cînd se aştepta deschiderea porţilor Fundaţiei [sala de conferinţă, n.n.], un comisar de poliţie, însoţit de un detaşament de sergenţi de stradă, a anunţat că adunarea «s-a interzis». Întrebîndu-l pe I. Mihalache, ministrul de Interne, ce a determinat o asemenea decizie a autorităţilor, acesta i-a declarat lui Sebastian că vrea să prevină «orice propagandă comunistă». După conciliabule între miniştrii I. Mihalache, A. Călinescu, şi V. Madgearu, simpozionul a putut să se desfăşoare începînd de la orele 10.30, cînd rămăseseră doar cîţiva inşi, în faţa cărora doctrinele au fost expuse”.
