Vladimir Tismăneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”(1)

Revoluţia bolşevică şi socialismul românesc

Revoluţia din Octombrie şi naşterea statului sovietic au afectat România imediat şi în mod semnificativ. În rândurile elitei politice exista teama că ideile bolşevice vor contamina muncitorii şi ţăranii săraci din România. În 1918, au avut loc mari demonstraţii în Bucureşti şi în alte centre industriale, dintre care unele, precum greva muncitorilor tipografi din capitală din decembrie 1918, s-au încheiat cu ciocniri serioase între activiştii de stânga şi poliţie. În 1921, a fost introdusă o importantă reformă agrară, menită să atenueze tensiunile sociale şi să reducă inegalităţile şocante dintre clase.

Prima elită a Partidului Comunist Român şi-a avut originea în mişcarea socialistă română, ceea ce explică intensitatea şi îndârjirea epurărilor „de bolşevizare“ care au afectat viaţa partidului în anii ’20 şi la începutul anilor ’30. A existat un adevărat entuziasm printre socialiştii români faţă de generoasele promisiuni ale bolşevicilor după colapsul imperiului rus, dar, de la bun început, ca şi în alte mişcări social-democrate, a avut loc o ruptură dramatică între cei care erau gata să subscrie la măsurile radicale ale bolşevicilor şi cei care con­damnau metodele teroriste ale lui Lenin, Troţki şi ale camarazilor acestora. Prin urmare, între 1917 şi 1920, stânga românească s-a scindat, iar în mai 1921, Congresul din Dealul Spirii (numit aşa după un cartier bucureştean) a pecetluit divorţul dintre „tradiţionalişti“ (moderaţi) – principalii responsabili pentru apariţia şi dezvoltarea mişcării socialiste române după 1880 – şi radicali (maximalişti).

Moderaţii, care şi-au menţinut identitatea social-democrată şi au refuzat să adere la cele 21 de condiţii impuse de Lenin pentru admiterea în Internaţionala a III-a Comunistă (fondată în 1919), erau adevăraţi discipoli şi urmaşi ai lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, care se născuse în Ucraina şi emigrase în România în 1875, ca urmare a implicării sale în mişcarea social-democrată rusă. Cei mai mulţi dintre ceilalţi fondatori ai social-democraţiei române erau şi ei refugiaţi din Imperiul rus, cum ar fi Nicolai Petrovici Zubcu-Codrea­nu, Eugen Lupu şi Zamfir Arbore. Ca o ironie a sorţii, fiul lui Dobrogeanu-Gherea, Alexandru, şi fiica lui Arbore, Ecaterina, au devenit comunişti înflăcăraţi, s-au refugiat în Uniunea Sovietică şi au sfârşit executaţi în timpul Marii Terori.

Vladimir Tismăneanu
Stalinism pentru eternitate.
O istorie politică a comunismului românesc
Ediţie revăzută şi adăugită
Prefaţă de Cristian Vasile
Postfaţă de Mircea Mihăieş

Traducere din limba engleză de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană

Atunci când Partidul Social-Democrat din România a fost reconstituit în 1910, aceasta s-a făcut sub influenţa lui Cristian Racovski, care se născuse în Bulgaria şi care era un apropiat al lui Dobrogeanu-Gherea, iar mai târziu a devenit unul dintre cei mai buni prieteni şi susţinători ai lui Troţki. Racovski se afla în străinătate în momentul fondării P.S.D.R., fiind expulzat din ţară din cauza activităţilor sale subversive, dar s-a întors în 1912 şi s-a angajat într-o opoziţie furibundă faţă de participarea României la Războaiele Balcanice, mai întâi, iar apoi la Primul Război Mondial, de partea Antantei. După august 1916, când România s-a alăturat Antantei şi poliţia a ripostat dur la adresa socialiştilor din cauza opoziţiei faţă de război, P.S.D.R. aproape că s-a dezintegrat.

De la Racovski, un adevărat protobolşevic, socialiştii români şi-au însuşit un sens aproape mistic al supranaţionalităţii şi dispreţul faţă de demodatele loialităţi naţionale. Atunci când a avut loc revoluţia bolşevică, Racovski (care, împreună cu Dobrogeanu-Gherea, îl găzduise pe Troţki în 1913 la Bucureşti) a trimis o telegramă entuziastă din Stockholm, unde se afla la o conferinţă internaţională. Mai înainte, în cursul aceluiaşi an, împreună cu Mihai Gheorghiu-Bujor, Racovski fondase un Comitet Român de Acţiune Social-Democrată la Odessa, care a devenit nucleul regenerării Partidului Social-Democrat.

no images were found

Datorită legăturilor sale interne şi internaţionale, Racovski a contribuit în mare măsură nu numai la renaşterea mişcării socialiste din România, ci şi la radicalizarea acesteia. El a fost, în 1905, organizatorul demonstraţiilor de solidaritate cu marinarii ruşi răsculaţi de pe crucişătorul Potemkin (care au primit azil în România, fapt ce a înrăutăţit relaţiile cu Imperiul ţarist) şi a reprezentat o neobosită forţă conducătoare a propagandei antimilitariste. În timpul Primului Război Mondial, Racovski a împărtăşit credinţa lui Lenin că războiul imperialist trebuia transformat într-un război civil şi într-o mişcare revoluţionară socialistă la scară mondială. Racovski a avut o contribuţie esenţială la organizarea activităţii probolşevice printre trupele române din Rusia. Spre sfârşitul anului 1917, un Comitet Militar Revoluţionar Român se înfiinţase la Odessa ca răspuns la chemările înflăcărate ale lui Racovski de întoarcere a armelor împotriva burgheziei naţionale din solidaritate cu revoluţia bolşevică.
Ulterior, Racovski a plecat la Moscova, a fondat departamentul român pe lângă Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe şi a jucat un rol important în împiedicarea recunoaşterii de drept a suveranităţii României asupra Basarabiei de către Uniunea Sovietică. În ianuarie 1919, a devenit preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, poziţie din care plănuia să-şi unească forţele cu republica comunistă maghiară a lui Béla Kun şi să invadeze România (împotriva ordinelor exprese ale lui Lenin de a nu se angaja într-o asemenea ac­ţiune)13. Viziunea lui Racovski despre autodeterminare se apropia mai mult de internaţionalismul utopic al Rosei Luxemburg decât de prin­cipiul tradiţional socialist al autodeterminării naţionale. Mai mult, el considera răspândirea revoluţiei ca fiind o îndatorire de cel mai înalt grad, care nu trebuia să fie împiedicată de ataşamente naţionale şi nostalgii „mic-burgheze“. Viziunea potrivit căreia Uniunea Sovietică reprezenta „patria tuturor muncitorilor“ a rămas fundamentul psiho-emoţional al angajamentului înflăcărat al comuniştilor români.

Cât despre Dobrogeanu-Gherea, chiar numele lui a devenit o ana­temă pentru aceşti comunişti. Teoria lui privind noua aservire (neoiobăgia) contrazicea pretenţia leninismului de a fi capabil să „cucerească paradisul dintr-un salt“ şi să edifice socialismul prin simpla putere a voinţei deoarece insista asupra necesităţii de a dezvolta instituţii economice şi sociale moderne ca o precondiţie necesară oricărei transformări socialiste. Ca un pilon al Internaţionalei a II-a, Dobrogeanu-Gherea credea că revoluţia trebuia să înceapă în mod logic în Occidentul industrializat şi avea să se răspândească numai după aceea în ţările mai puţin dezvoltate din Est. Pentru că îşi începuse cariera ca revoluţionar rus şi îndurase faimoasele închisori ale Rusiei, precum şi exilul pe malul Mării Albe, Dobrogeanu-Gherea ura profund ţarismul reacţionar şi imperialist, dar era şi foarte conştient de lipsa oricărei tradiţii democratice în ţara sa de origine. Abandonase viziunea sa anarhistă (bakuninistă) din tinereţe şi devenise în mod esenţial un plehanovist, suspicios în privinţa încercărilor blanquiste ale lui Lenin de a forţa porţile istoriei. Puţin înainte de moartea sa în 1920, Dobrogeanu-Gherea scria profetic că, în cazul în care comunismul ar prelua puterea înainte de maturizarea condiţiilor economice, societatea s-ar putea „dezvolta regresiv, către o societate de tip medieval, către un comunism primitiv“14.
În privinţa problemei naţionale, o chestiune arzătoare pentru românii preocupaţi de soarta Basarabiei şi a Transilvaniei, poziţia lui Dobrogeanu-Gherea era dictată de filozofia sa internaţionalistă. El susţinea planul lui Racovski pentru o federaţie balcanică şi se opusese intrării României în cel de-al doilea război balcanic. Dar, dacă ar fi trăit să vadă pretenţiile sovietice ulterioare asupra Basarabiei, el ar fi putut foarte bine să fie de acord cu discipolii săi, liderii Partidului Social-Democrat din România, care le-au respins fără echivoc, considerându-le pur şi simplu manifestări ale şovinismului velicorus deghizat în internaţionalism proletar. După cum spunea Shafir, „el ar fi refuzat, cel mai probabil, să susţină iredentismul te­ritorial sovietic, dacă nu pentru altceva, atunci pentru faptul că, în ochii lui, «prima patrie a muncitorilor» nu era, pur şi simplu, o ţară socialistă şi, prin urmare, mesajul ei nu putea fi unul eliberator“15. Teoriile lui Dobrogeanu-Gherea vor deveni principala ţintă a comuniştilor români în timpul durerosului proces de „bolşevizare“ a P.C.R.
Principalul conflict ideologic de la Congresul din Dealul Spirii din mai 1921 a fost provocat de dorinţa Moscovei de a dicta deciziile interne ale P.S.D.R. Tradiţionaliştii nu vedeau nici un motiv (şi le-au spus acest lucru şi lui Lenin, şi lui Troţki) pentru a fi controlaţi de Kremlin. Suve­ranitatea partidului, după părerea lor, nu aparţinea nimănui altcuiva decât elitei locale a partidului. La aceasta, maximaliştii au replicat că Internaţionala a II-a nu a fost altceva decât un „cadavru urât mirositor“, pentru a folosi cuvintele muşcătoare ale Rosei Luxemburg. După cum a afirmat mereu Lenin, unicul şi perfidul scop al acesteia a fost să dezarmeze şi să emasculeze proletariatul. Ruperea de moderaţi, eradicarea lipsei de entuziasm şi intensificarea fervorii revoluţionare le apăreau maximaliştilor ca o datorie nobilă şi presantă.

Cu aproape o jumătate de secol mai târziu, pe 7 mai 1966, la puţin timp după împlinirea unui an de la alegerea sa ca secretar general al partidului, Nicolae Ceauşescu va rosti un discurs important cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării P.C.R. Tânărul şi, la acea vreme, reformistul (şi aproape iconoclastul) secretar general va pune direct sub semnul întrebării multe dintre dogmele, până atunci sacrosancte, ale partidului, recurgând la arhivele partidului pentru a demonstra rezervele iniţiale ale celor şase delegaţi ai radicalilor români care se deplasaseră la Moscova pentru discuţii în legătură cu structura şi scopurile mişcării lor, precum şi cu necesitatea de a-i elimina pe moderaţi (denumiţi renegaţi) şi de a se alătura Interna­ţionalei a III-a Comuniste16.

Cei şase delegaţi în chestiune erau Gheorghe Cristescu (Plăpu­maru), un muncitor de la atelierele de plăpumărie, care, câteva luni mai târziu, în mai 1921, va fi ales secretar general al P.C.R., Constantin Popovici, Eugen Rozvan (Jenö Rozvanyi), care reprezenta Partidul Socialist din Transilvania, Alexandru Dobrogeanu-Gherea (fiul lui Constantin), David Finkelstein (alias David Fabian) şi Ioan Flueraş, un cunoscut lider unionist transilvănean cu convingeri mai degrabă reformiste. În drum spre Moscova, aceştia s-au oprit la Harkov, în Ucraina, pentru a se consulta cu Racovski, care a încercat să le impună foştilor săi camarazi şi prieteni o listă cuprinzând noua conducere a partidului. Cristescu şi colegii săi au respins deschis pretenţiile de superioritate ale lui Racovski, iar convorbirile au fost întrerupte. Apoi delegaţii au mers la Moscova, unde au avut loc negocieri cu preşedintele Comitetului Executiv al Cominternului, Grigori Zinoviev, cu Nikolai Buharin, directorul Pravdei, şi cu un reprezentant al Federaţiei Comuniste Balcanice, pe nume Sablin. Dintre delegaţi, Cristescu, Popo­vici şi Rozvan au exprimat rezerve faţă de estimările sovietice asupra situaţiei politice şi economice din România. Popovici, Cristescu şi Fabian avuseseră o activitate îndelungată în mişcarea socialistă din România şi fuseseră acuzaţi de subversiune pentru rolul conducător pe care îl jucaseră în demonstraţia de masă de la Bucureşti din 13 decembrie 1918. Cu alte cuvinte, aveau cu toţii pedigriuri impecabile ca militanţi socialişti şi activişti sindicali. Mai târziu, Popovici a refuzat să se alăture noului P.C.R., în timp ce Cristescu şi Rozvan au jucat roluri importante în poziţii de conducere. Cât despre Flueraş, ruşii au obţinut eliminarea sa din delegaţia română sub pretextul că participase la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din decembrie 1918, atunci când a fost anunţată unirea Transilvaniei cu România, şi pentru că fusese mem­bru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei condus de Iuliu Maniu.

Fiind informaţi despre disputele de la Harkov, Zinoviev şi Buharin au cerut să aibă loc o nouă întâlnire cu românii, în timpul căreia Buharin le-a cerut delegaţilor români să răspundă afirmativ la următoarele şase întrebări:
1. Declaraţi în numele Comitetului dvs. Central că sunteţi de acord cu cele 21 de condiţii [de admitere în Comintern]?
2. [Sunteţi de acord că] aceste teze şi condiţii trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dvs. congres?
3. Declaraţi că, imediat după întoarcerea dvs. în România, Flueraş [şi ceilalţi lideri comunişti neagreaţi de Comintern] va fi exclus din partid?
4. Declaraţi că vă supuneţi tuturor hotărârilor Federaţiei Comuniste Balcanice şi că îi veţi asigura [acestei federaţii] cea mai fierbinte participare şi înţelegere din partea dvs.?
5. Sunteţi de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegaţiei române [adică David Fabian şi Alexandru Dobrogeanu-Gherea] şi cu participarea Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, să elaboraţi o listă a noului Comitet Central al partidului, compusă din comunişti de încredere?
6. Puteţi garanta că, imediat după întoarcerea dvs. în România, organul central [de presă al partidului] îşi va schimba poziţia şi va scrie în stil comunist?17
Acestea erau cerinţe tipic leniniste: subordonarea completă a partidelor naţionale faţă de centrul internaţional de la Moscova, dreptul Cominternului de a numi liderii locali şi impunerea sloganurilor Cominternului în presa comunistă locală. Nu era tolerată nici o deviere de la linia puternic centralizată. Spre cinstea lor, Cristescu, Popovici şi Rozvan au obiectat la ceea ce ei au perceput a fi o umilitoare expropriere, dictată din străinătate, a dreptului inalienabil al partidului lor de a-şi alege propria conducere. Mai târziu, opoziţia continuă a lui Cristescu faţă de amestecul sovietic şi de strategia autodistructivă a partidului a condus la excluderea şi, după 1944, la persecuţia lui politică. Cele 21 de condiţii erau gândite în aşa fel încât să confere comunismului mondial o structură strict ierarhică şi militaristă, care subordona complet Moscovei organizaţiile locale (na­ţionale), să instituţionalizeze asaltul leninist asupra moştenirii Inter­naţionalei a II-a (acuzată de trădare din cauza atitudinii adoptate în timpul Primului Război Mondial) şi, nu în cel din urmă rând, să creeze o armată de revoluţionari total devotaţi cauzei sovietice. După cum nota fostul militant comunist şi scriitorul Ignazio Silone, liderii bolşevici au exploatat în mod conştient ataşamentul mistic faţă de cauza revoluţiilor mondiale, simbolizată de U.R.S.S., ca patrie a proleta­ria­tului internaţional.

Activiştii Cominternului au devenit executanţi de facto ai ordinelor sovietice. Şi era vai de cei care îndrăzneau să pună sub semnul întrebării linia oficială formulată de Kremlin. Silone scria mai târziu:

Între 1921 şi 1927, am avut în mod repetat ocazia de a merge la Moscova şi de a lua parte, ca membru al delegaţiei comuniste italiene, la un număr de congrese şi întâlniri ale executivului. Ceea ce m-a frapat cel mai mult la comuniştii ruşi, chiar şi la personalităţile cu adevărat de excepţie pre­cum Lenin şi Troţki, a fost incapacitatea lor absolută de a fi imparţiali atunci când discutau opinii diferite de ale lor. Adversarul, pentru simplul motiv că îndrăznea să contrazică, devenea pe loc un trădător, un oportunist, un mercenar. Comuniştii ruşi nu concepeau că ar putea exista un adversar de bună-credinţă. Ce aberaţie de gândire este, pentru aşa-zişi materialişti şi raţionalişti, să susţină în mod absolut în polemicile lor primatul moravurilor aspra inteligenţei. Pentru a descoperi o infatuare comparabilă, trebuie să te întorci la Inchiziţie18.

Maximaliştii s-au întors în România convinşi de faptul că ruptura cu reformiştii era obligatorie. Cedând complet la presiunile sovietice, ei au fost de acord ca lista cu membrii următorului Comitet Executiv al partidului să fie întocmită la Moscova. Pe 2 decembrie 1920, delegaţia a semnat o declaraţie prin care recunoştea tezele Congresului al II-lea al Cominternului, precum şi cele 21 de condiţii de aderare. Cristescu şi tovarăşii săi le-au promis ruşilor că vor lupta din toate puterile pentru ca apropiatul congres să accepte şi să adopte aceste condiţii. Declaraţia purta semnăturile lui Cristescu, Popovici, Rozvan şi Saşa Gherea. Fabian se afla într-o călătorie în Rusia şi nu a semnat acest document. Pe 10 decembrie 1920, reprezentanţii români (Gherea şi Popovici, împreună cu Cristescu, care a ajuns la sfârşit) l au întâlnit în cele din urmă pe Lenin, dar discuţia lor s-a limitat la generalităţi abstracte despre tranziţia de la capitalism la socialism în Rusia şi despre necesitatea ca proletariatul mondial să urmeze o cale revoluţionară.

La Congresul partidului din mai 1921, majoritatea delegaţilor au votat pentru transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România: 428 de delegaţi au votat pentru afilierea necondiţionată la Internaţionala a III-a, iar 111 au aprobat această afiliere cu rezerve19. La o zi după luarea acestei decizii istorice, poliţia a invadat sala congresului şi i-a arestat pe delegaţi sub acuzaţia de „complot împotriva ordinii de stat“.

Istoricii oficiali ai lui Ceauşescu, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, au avut o sarcină dificilă atunci când au trebuit să scrie despre orien­tările politice ale noului partid. Pe de o parte, aceşti istorici flirtau cu ideologia naţional-comunistă şi condamnau linia „internaţionalistă“ – în realitate, una strict prosovietică – a noului partid. Pe de altă parte, pentru a susţine ideea lui Ceauşescu conform căreia nu se produsese nici un clivaj real în istoria partidului, ei au reiterat vechea dogmă privind „formarea unui partid politic calitativ nou“. Pentru a reconcilia aceste două poziţii, istoricii amintiţi au recurs la formule rituale, lipsite de conţinut: „Partidul Comunist, continuatorul direct al mişcării revoluţionare, socialiste, al partidului clasei muncitoare făurit în 1893, vlăstarul cel mai viguros al epocii contemporane a României, a dus mai departe şi a ridicat pe un plan superior […] lupta de eliberare socială a poporului român“20.

Printre cei 200 de militanţi arestaţi se aflau 51 de delegaţi la congres, inclusiv cinci parlamentari. În decembrie 1921, la Bucureşti, un grup de militanţi au format Comitetul Executiv Provizoriu al Partidului Socialist-Comunist Român. Printre cei implicaţi erau tânărul student Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi Marcel Pauker, descendentul uneia dintre cele mai bogate familii din România, care era căsătorit cu Ana Pauker, cea care va deveni mai târziu o importantă figură comunistă. Congresul al III-lea al Cominternului a avut loc la Moscova între 22 iunie şi 12 iulie. Cei paisprezece delegaţi români nu au luat cuvântul. Aceştia erau, în cea mai mare parte, militanţi originari din Basarabia şi Bucovina (Alexandru Buican-Arnoldi, G. Moscovici [alias Bădulescu], N. Gorniski, Asea Tinkelman, Saul Ozias şi Alexandru Lichtblau), în timp ce Alexandru (Alecu) Constantinescu reprezenta vechea gardă socialistă. Scriitorul român Victor Frunză, autorul unei istorii a P.C.R. bogată în detalii anecdotice, consideră că acest eveni­ment marchează debutul unui model de evoluţie paralelă (şi adesea conflictuală) a două partide comuniste, unul intern şi altul extern21. Pentru Frunză, figuri ca Buican şi Moscovici (pentru ultimul folosind deseori numele conspirative ale acestuia, Bădulescu şi Ghiţă Moscu) nu reprezentau în nici un fel organizaţiile locale din România. Este adevărat că aceştia nu erau figuri proeminente în grupul foştilor so­cialişti transformaţi în comunişti, dar distincţia va fi, până la urmă, irelevantă. Aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte partide comuniste europene, dominaţia Moscovei nu putea fi pusă la îndoială şi deci nu există nici un motiv să presupunem existenţa a două partide, când, în realitate, distincţia opera numai între două facţiuni la fel de loiale faţă de ordinele Cominternului.

În raportul său, ideologul bolşevic Karl Radek a spus că, atât timp cât liderii de partid se aflau în închisoare, Cominternul nu avea nici un motiv să recunoască o altă conducere. Gelber Moscovici a fost ales în Comitetul Executiv al Cominternului sub pseudonimul Alexandru Bădulescu. Sub presiunea mişcărilor şi a partidelor democratice, sta­rea de asediu în România a fost ridicată la începutul anului 1922, ceea ce le-a îngăduit comuniştilor români să-şi exprime opiniile într un mod mai agresiv. În acelaşi timp, în ianuarie 1922, a început procesul din Dealul Spirii al activiştilor comunişti. Acesta a însemnat mai mult decât o simplă procedură judiciară: miza procesului o reprezenta însăşi natura partidului fondat în mai 1921, relaţia dintre acesta şi aspiraţiile şi valorile naţionale, precum şi tactica pe care era gata să o folosească pentru a distruge sistemul democratic incipient din România şi a impune, în conformitate cu principiile leniniste, o „dictatură a proletariatului“. Eminenţele cenuşii ale acestui proces au decis să-i judece pe activiştii politici arestaţi în mai 1921 împreună cu un grup terorist condus de Max Goldstein, care, pe 8 decembrie 1920, organizase un atentat cu bombă împotriva clădirii Senatului. Desigur, la acea vreme, Socialismul, organul oficial de presă al stângii marxiste, exprimase o opoziţie puternică faţă de ase­menea metode teroriste22. Printre acuzaţi se aflau persoane care vor deţine ulterior poziţii importante în partid, inclusiv cinci secretari generali: Gheorghe Cristescu, Elena Filipovici, Elek Köblös, Vitali Holostenko şi Boris Ştefanov. Strategia de apărare a comuniştilor a fost să se disocieze de orice complot terorist. După cum sublinia Gherea, comuniştii erau judecaţi pentru că aveau opinii politice diferite, şi nu pentru că se implicaseră în subminarea ordinii existente. Aceasta era, fără îndoială, o viclenie care exemplifică faimoasa distincţie dintre limbajul comunist ezoteric şi cel explicit, atât de bine surprinsă de istoricul şi filozoful politic Franz Borkenau23. Cerându-i-se să răs­pundă în faţa tribunalului militar, Basil Spiru (Erich Hutschnecker) a insistat asupra faptului că el, ca student, avea dreptul să gândească diferit faţă de membrii altor grupuri sociale fără a fi penalizat pentru această „ofensă“24.

De la bun început, comuniştii au folosit retorica libertăţii şi drepturilor, protestând împotriva acuzaţiilor de comportament neconstituţional. Cum era de aşteptat, în realitate, partidul includea o componentă ilegală, secretă, care se ocupa de operaţiuni de propagandă. Ceea ce nu au înţeles mulţi dintre intelectualii altruişti ce le-au luat partea comuniştilor şi i-au apărat în faţa tribunalului a fost faptul că un tip nou – radical diferit – de partid apăruse pe scena politică românească: un partid care nu avea nici un motiv să respecte regulile tradiţionale ale jocului şi al cărui radicalism politic îl făcea să fie un duşman declarat al tuturor instituţiilor şi valorilor existente. Acesta nu era numai un grup desprins din vechea, tradiţionala mişcare socialistă, alcătuit din adolescenţi idealişti şi intelectuali deziluzionaţi.

Noul partid era o parte integrantă a mişcării globale pentru distrugerea ordinii liberale şi înlocuirea ei cu un tip de democraţie presupus superior, de substanţă, şi nu pur formal. Cei implicaţi în această mişcare credeau, precum Nikolai Rubaşov, personajul principal din romanul lui Arthur Koestler Întuneric la amiază, că legea supremă era salvarea revoluţiei bolşevice25. Câţiva ani mai târziu, înainte de sumara lor execuţie în închisorile staliniste în timpul Marii Terori, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici şi Marcel Pauker (alias Luximin) s-au trezit prinşi în tipul de dilemă etică şi psihologică descris de Koestler. Dar în acea perioadă timpurie a bolşevismului aflat la putere, când toate speranţele păreau justificate şi apărarea patriei revoluţiei era un imperativ categoric, cine ar fi putut anticipa că cincisprezece ani mai târziu nu numai Racovski, ci şi Zinoviev, Radek, Buharin, Béla Kun şi protejaţii lor români vor fi exterminaţi în timpul Marii Epurări staliniste ca fiind „şerpi veninoşi,“ „paraziţi odioşi“, care se infiltraseră în rândurile glorioasei armate a proletariatului mondial? Cine ar fi crezut că aceşti camarazi eroici vor sfârşi denunţându-se unul pe celălalt, participând astfel la autodistrugerea vechii gărzi a Cominternului?
Sub presiunea crescândă a cercurilor democratice, guvernul liberal al României a propus o amnistie parţială pentru delictele politice, iar decretul care o consfinţea a fost semnat de regele Ferdinand în iunie 1922. Astfel, P.C.R. s-a bucurat implicit de recunoaşterea dreptului său legal de a exista. În august 1922, Comitetul Executiv al P.C.R. îi in­clu­dea, printre alţii, pe Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Fabian, Luximin, Eugen Rozvan, Boris Ştefanov şi Haim Stern­berg, care vor juca cu toţii roluri esenţiale în luptele fracţioniste şi sângeroa­sele reglări de conturi din partid.
Urmând linia Moscovei, comuniştii i-au abordat pe social-democraţi cu ideea de a stabili un „front unit“, dar propunerea lor a fost respinsă din cauza temerilor socialiştilor cu privire la înclinaţiile nedemocratice ale comuniştilor. Răceala dintre foştii camarazi a continuat de-a lungul perioadei interbelice, atunci când comuniştii se refereau la social-democraţi ca fiind „social-fascişti“, iar social-democraţii le replicau descriindu-i pe comunişti ca fiind calul troian sovietic în România. Conflictul dintre aceştia s-a aplanat într-o anumită măsură după ce Congresul al VII-lea al Cominternului a adoptat, în 1935, strategia Frontului Popular.