Angelo Mitchievici. Încă un exercițiu de admirație

AngeloDespre Angelo Mitchievici, Sorin Stoica scria prin 2003 într-o anchetă din Timpul că are fraza cea mai elaborată din toată generația lui, și avea cea mai mare încredere în proza lui viitoare. Îmi place și mie foarte mult proza lui Mitchievici, e, alături de T.O. Bobe, Veronica D. Niculescu, Filip Florian, Mihai Mateiu, Augustin Cupșa, unul dintre stiliștii de forță ai prozei recente. Adică unul dintre scriitorii cu frază într-atât de personală, încât imediat recognoscibilă; iar a face astfel de fraze, scrie undeva Mircea Cărtărescu în jurnalul lui, e cea mai importantă calitate a unui scriitor.

Însă, pe lângă scrisul lui artist, Mitchievici e și un campion al scrisului erudit; scrie cu egală competență superlativă despre arta decadentă de pe la 1900, despre filmul contemporan, despre literatură și decadentism, despre „fizionomiile decadente” ale lui Mateiu Caragiale, despre modernitatea românească & cultura faliei, despre istoria comunismului românesc & universal, despre postcomunismul românesc, iar acum înțeleg că scrie o carte despre Caragiale tatăl. E tonic să vezi un scriitor tânăr având expertiză în atâtea domenii, e practic cel mai bun contraexemplu care-mi vine în minte de fiecare dată când cineva lansează filipice împotriva prezenteismului & inculturii junilor literatori. Prea puțini dintre autorii filipicelor au pus vreodată piciorul în continentele bibliografice cartrografiate de Mitchievici.

Ba mai mult, pe lângă toate astea, Mitchievici mai e și un exemplar intelectual implicat. Atât instituțional, cât și public. În ce privește implicarea instituțională, a făcut admirabilă echipă cu Vladimir Tismăneanu & Ioan Stanomir la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc; știu direct destule dintre lucrurile foarte bune pe care le-a făcut acolo, la unele proiecte am participat și eu – de exemplu, la Caravana cinematografică, o idee a lui Mitchievici prin care a adus în liceele din țară filme precum Katyn-ul lui Wajda, de pildă, sau Amintiri din Epoca de Aur al lui Mungiu, iar liceenii au discutat apoi despre comunism și democrație. În Sibiu s-au ținut proiecțiile & discuțiile astea la liceele Lazăr & Goga, și am putut recruta de acolo câțiva membri ai cenaclului Zona nouă, printre care și Vlad Pojoga, tânărul poet care acum conduce și cenaclul, și revista eponime. Tot instituțional vorbind, Mitchievici e și președintele filialei Constanța a USR. Cât despre implicarea publică propriu-zisă, articolele lui de atitudine, întotdeauna oneste & clare, au contat mereu pentru mine în găsirea punctului just de înțelegere a lucrurilor.

Mi s-a reproșat recent că scriu prea admirativ despre oameni. E o culpă reală, mi-o recunosc – și o voi practica mai departe cu impenitență. În vremuri în care mai toată lumea pare a ști să disprețuiască, mă simt bine admirând. Mai ales că oamenii admirabili nu-s prea mulți, de altfel. În orice caz, n-am scris niciodată admirativ (chiar dacă-l admiram) despre un om care mi-ar fi putut aduce un profit social direct. Tocmai pentru a nu putea fi acuzat că admirația mea e interesată. (De altfel, reproșul venea în siajul unui text al meu despre profesorii de liceu Gheorghe Cîrstian & Emil Munteanu, care scot de câțiva ani pe bandă rulantă unii dintre cei mai promițători poeți tineri; dacă nici astfel de oameni nu mai merită admirați, atunci zău că nu mai înțeleg nimic.) Îmi transcriu, de aceea, cu atât mai liniștit admirația mea pentru Angelo Mitchievici – acum, când în afara funcției de la USR nu are nici o alta, nu pot fi bănuit că fac vreo captație de bunăvoință. (Precizez repede că nu mă interesează intrarea în USR.) Îl admir, pur și simplu, pe omul acesta – artist & erudit, dedicat trup & suflet proiectelor lui private, dar găsind și resursele de a fi o prezență publică atunci când e nevoie. Scrisul lui & acțiunea lui publică sunt dintre cele care pot da consistență unei generații.

Într-un articol recent din România literară, Mircea Mihăieș spune: „Dacă-i ceri unui autor tânăr contemporan numele scriitorilor valoroşi din propria promoţie, vei afla cu perplexitate că persoana întrebată e nu doar cea mai bună, dar şi singura… Gelozia şi ura fac ravagii.”. Textul de față e, totuși, o mică dovadă că lucrurile nu-s chiar așa.

5 Comentarii

  1. angelo Mitchievici says:

    Draga Radu,

    iti multumesc pentru exercitiul tau de admiratie, eu il citesc ca pe unul de prietenie, care e ultimul bastion in calea urii si a resentimentului. Le multumesc si lui Vladimir si Adrian a caror prietenie ma onoreaza,e deja veche si as zice incercata. In primul rand , scriu cu intarziere pentru ca nu stiu ce sa scriu, cum sa iti raspund. La mine emotia genereaza timiditate, iat timiditatea ma face tacut si, ceea ce e cel mai rau, stangaci. Devin pompos cand vreau sa spun ceva imediat dupa sau balbait. Ma intreb, cunoscandu-ti ironia fina, care dintre variante te-ar fi amuzat mai tare. Mi-am luat un ragaz sa imi treaca si tot nu mi-a trecut.
    Ma emotioneaza faptul ca de-a lungul timpului cineva ma poate observa intru cele bune, in ciuda celor cateva greseli facute si fata de prieteni, tu le stii, si poate intui aceasta pasiune secreta a mea ( pe care Borges o pretuia imens) aceea a prieteniei. De fapt, de cate ori intentionez un gest public sau de cate ori ma simt ispitit sa dau curs unei situatii facile ma intreb ce ar zice, nu lumea, ci cei cativa prieteni pe care ii am. In oglinda reactiei lor virtuale ma privesc, lor nu doresc sa le gresesc, in definitiv, judecata care infirma sau confirma o caut acolo. Nu odata mi-am corectat comportamentul sau am incercat sa repar o greseala in urma unei discutii cu un prieten. Mica mea patrie e compusa din ei si de la ei pornind cercul se poate largi treptat. Nu as putea trai fara prieteni, izolat, calculat, facandu-mi relatii utile si evident conjuncturale, urmarind „filonul” cum spunea Mateiu cu o naivitate remarcabila.
    Te admir, la randul meu, Radu, dintr-o mie de motive, dar pentru unul singur te iubesc si acela, marturisesc, nu stiu sa-l enunt. Ii stiu doar efectul: o imensa si neschimbata prietenie.

  2. Adrian G. Romila Adrian G. Romila says:

    Subscriu la admirația pentru Angelo! Și adaug:
    1.Deși nu are decât o singură carte de proza (scurtă), ”Cinema”, ea e o proba a frazei sale elaborate de care aminteai, cu o grosime epică și referențială greu de egalat!
    2.Îi citesc mai toate textele, pe unde și când le găsesc, numai din plăcere (nu apuc să văd toate filmele pe care le comentează, de pildă, dar îi citesc comentariile ca texte în sine).
    3.Cartea lui despre decadentism e cea mai bună contribuție de la noi, la temă.
    4.Gusturile sale literare depășesc granițele literaturii sobre, mari, și le exprimă la fel de aplicat; a se citi, de pildă, eseul său despre Radu Tudoran, postat aici, pe lapunkt, cu ceva timp în urmă, de mult nu s-a mai scris așa despre un autor atât de minimalizat.
    5.Știu ce vorbesc și ce admir și fiindcă am peripatetizat adesea, cu Angelo, cu varii ocazii, și e așa cum se spune că e: un intelectual de rasă, volubil și lipsit de false arătări.

    • Radu Vancu Radu Vancu says:

      Din nou gândim la fel, dragă Adrian – ceea ce e pentru mine întotdeauna reconfortant & îmbucurător. 🙂

  3. Vladimir Tismăneanu Vladimir Tismaneanu says:

    Subscriu la fiecare cuvant de pretuire din acest articol. Angelo Mitchievici ilustreaza acea trasatura esentiala pe care Thomas Mann o numea nobletea spiritului. Salut exercitiile de admiratie ale lui Radu Vancu, o proba ca nu toata lumea e contaminata cu microbul meschinei gelozii si al neputintei de a te bucura de adevaratele valori. As insista pe rolul formativ al lui Angelo la Universitatea „Ovidiu” si in lumea literelor din Constanta. Dar si pe calitatea eseurilor sale de istorie intelectuala si politica, pe finetea analizelor sale.

    • Radu Vancu Radu Vancu says:

      Mă bucur mult că ne întâlnim și în prețuirea pentru Angelo Mitchievici, domnule profesor. Aveți dreptate, uitasem că e și un profesor admirat de studenții lui. Și nu numai ai lui – am văzut cum îl privesc studenții sibieni când vorbește la colocviile & conferințele de aici. Rolul lui formativ e într-adevăr esențial, cum spuneți; și, dacă mă gândesc că Angelo însuși s-a format în cenaclul lui Mircea Cărtărescu, îmi spun că există o logică secretă & esențială în filiația asta pedagogică.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *