N-o mai făcusem înainte. 1 An LaPunkt

Am început să scriu lapunkt în urmă cu un an. Fireşte, o mai făcusem şi până atunci, dar între timp, mai scăpasem condeiul din mână. Uneori de oboseală, mă stafidise fuga de sine. Alteori, era doar o avangardă pentru bloggereala de uzură, pentru cascadele de injurii aruncate ici-colo de cei care ştiu să îşi arunce ochii doar din avion peste un titlu aldin, încercând stoicismul scribului, pentru zilele în care spaţiul public îmi amintea că nu mai scriu pentru mine. Nu e rău să scrii cu uşile închise, cel puţin până găseşti ce ai mai bun de dat din tine. Apoi, deschizi uşa şi stai fără grijă, unii vor ştii să îţi intre şi pe fereastră. Căutam o casă. Un parteneriat domestic- că tot e la modă- între condeie adunate de la oameni, nu de la fiinţe de hârtie, aşa cum o să murim mulţi dintre noi, după murmurul lui Barthes. Voiam să scriu din fotoliu, nu pentru că era comod, ci pentru că ar fi însemnat că scriu de acasă.

Astăzi, am împlinit un an de condei curat. Nu sunt vorbe nestrivite de eşafod, şi am dovada simplă pentru asta. Dacă adun tot ce am scris pentru LaPunkt, exceptând recenziile de film sau de carte, de altfel nenumeroase – dar şi acolo am o rezervă-, la capăt de drum, se naşte cea mai loială carte de eseuri scrisă vreodată. Cea mai loială mie. Am scris din îndrăgostiri, din memorii, din nemulţumiri, din refulări, din dubii, din procese de conştiinţă. Am scris altora despre mine- ăsta e trucul condeiului public- nu poţi să te dai deoparte, te dăruieşti fără să vrei, ba chiar negăsind justa măsură, în ciuda canoanelor aristotelice, pentru că dacă asta s-ar întâmpla, probabil că numai câteva rânduri într-o viaţă ar fi suficiente.  M-am uitat în urmă peste ce am scris. Încă mai cred cu tărie în ce lăsam din mine aici, în urmă cu jumătate de an sau un an. Oamenii se schimbă însă exact atunci când nu îi priveşti. În hedonismul meu, e ceva mai mult decât gratitudine pentru faptul că mi-am spus asta pentru prima dată Lapunkt. Rămâne unul dintre cele mai dragi materiale ale mele de aici, în felul său, o cronică de viaţă. Dar e ceva mai mult decât fericire, e onestitate scoasă la iveală. Nu îmi amintesc să mai fi scos cineva atât de mult din mine într-un condei pelerin, fie el şi numai digital.

Puteţi să îi spuneţi cum vreţi, după partizanate şi rezistenţe: ziar, proiect editorial, platformă online, cafenea virtuală. Putea să trăiască la fel de bine şi pe vremea foiletoanelor, pentru că ştie să facă un lucru în mod natural, fără scripeţii manierismului forţat: ştie să dea fiecare autor lui însuşi ca şi când s-ar înfrunta, spovedi şi aduna pe sine, cu uşile închise. E cel mai curat moment de autenticitate. Nu l-am găsit nicăieri altundeva: pe stradă, la birou, în dialoguri, la o cafea mocnită la crâşma din colţ. Scriam în weekend, de oriunde: din gară, din pat, dintre drumuri. Scriam pentru că trebuia să îmi spun lucruri pe care altminteri le-aş fi scrijilit narativ, ficţional, erudit. Le-aş fi pierdut urma. Scriam să nu uit. Scriam ca alţii să nu (mă) mintă. Scriam pentru că la final, venea o amânare. Cunoaşterea de sine creşte în timp. Iar Lapunkt s-a priceput într-o formă exonerată de intenţii să îmi dea amânare pentru creştere. Asta înseamnă să dai viaţă unei idei.

Nu am putut ajunge la aniversare. M-am mustrat pentru asta, dar ceva promisiuni în litera altui condei-cel academic- m-au făcut să mă uit la spotul aniversar şi să îmi spun că în veci nu m-aş fi gândit că Lapunkt arată aşa, privit ca de deasupra unui amfiteatru: rotund, întreg, ca o agora alb-negru în care culorile vin dintr-un flux de principii, devenite „morale editoriale”, chipuri, ceva mai mult decât simplii oameni, (de)construcţii, cu mult mai costisitoare decât punerile laolaltă, aşa cum se întâmplă deseori în spaţiul editorial mioritic. Aveam mereu perspectiva plană, a paginii de site. A devenit verticală când am crescut. Dar când mă uit înapoi, văd că aşa am fost aici dintotdeauna, de parcă proiectul ăsta nu ar fi avut niciodată conceptul de ou. Parcă e aici de când fiecare şi-a dorit să îl aibă. Morala e simplă: fiecare pune punct unde doreşte. Noi însă mergem punct cu punct.

Nu e un moment de elogiu, ci unul de prognoză. Dar nu pot să nu mă gândesc la articolele de mâine fără să vă spun un lucru: aici am simţit demnitatea scriitorului, nu doar inerţia lui. Asta şi (poate) pentru că toţi ne-am dorit-o. Vă scriu de aici (şi continui), din lumea în care trăim. Asta nu-i la întâmplare.

PS: Nu e punctul acestei săptămâni, ci punctul acestui an. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *