În romanul Pantera din subterană, Amos Oz suprapune două planuri de semnificație: unul realist-istoric (recrează atmosfera Ierusalimului și dramele evreilor din timpul dominației britanice) și altul, mai subtil, cu accente alegorice, în care răscolește puterea cuvântului, lumea creată la întretăierea dintre memorie, imaginație și cuvintele trăite.
Naratorul romanului este un adult, alter ego al scriitorului, ce remorează evenimente istorice percepute prin ochii copilului de 12 ani, confruntat în vara lui 1947 (ultima vară a guvernării britanice din Palestina), cu întâmplări și atitudini pe care nu le înțelege. Perspectiva adultului se topește în cea a copilului care locuiește în Ierusalim împreună cu cei doi părinți, intelectuali evrei refugiați din Polonia, de teama naziștilor. Ajunși în Israel, se confruntă cu dominația englezilor.
no images were found
Băiatul nu-i unul oarecare, poartă porecla „Profi”, prescurtare de la profesor, grație pasiunii pentru cuvinte, rămase peste timp jucăria preferată: „Încă iubesc cuvintele, îmi place să le adun laolaltă, să le aranjez, să le întorc, să le combin. Cam în același fel în care iubitorii de bani se joacă răsucind monedele și bancnotele sau cum fac pasionații de cărți de joc”. Prin ochii acestui copil-hibrid, căci inocența vârstei îi este dublată de puterea de a pătrunde cu mintea lucrurile și de imaginație, Amoz Oz pune în discuție probleme precum discriminarea, trădarea, loialitatea, patriotismul, dreptatea, libertatea, solidaritatea – teme frecvente ale creației sale. Imitând instinctiv lumea adulților, copilul este însuflețit de un patriotism aprins, ideea de dușman fiind obsedantă, ca și aceea că face parte dintr-o generație a luptei. Chiar pune bazele unei organizații secrete – IoM (Independență ori Moarte), împreună cu doi prieteni. Astfel, are șansa de a se simți precum o panteră în subterane (mai târziu va ajunge la concluzia că nu era decât o panteră tânără în jungla în care s-a născut și a trăit), ce avea drept scop distrugerea Albionului. Culme a rezistenței, voința copiilor e hrănită de imaginea unei bombe pe care ei ar trimite-o către englezi, imaginația fiindu-le înfierbântată cu scene și replici din filme de acțiune. Pun și cuie în calea englezilor, scriu și lozinci, totul pentru a pune bețe în roate dușmanului.
Încă de la prima pagină, apare cuvântul cheie al romanului, cuvânt ale cărui ecouri și semnificații se vor prelungi și în mintea adultului: „trădător” – un cuvânt strâns legat de un alt cuvânt-personaj al scrierilor lui Oz – „fanatic”. Și în acest roman, cele două cuvinte sunt legate, paradoxal, tocmai prin ideea de iubire. În volumul de eseuri Cum să lecuiești un fanatic, Oz scria provocator: „Trădarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei opţiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu excepţia faptului că vor să te schimbe pe tine“. Citindu-l pe Oz, vezi că, de fapt, intoleranţa pătimaşă îşi găseşte adăpost în fiecare gest care nu admite decît varianta „alb sau negru“, „laie sau bălaie“, în orice atitudine lipsită de relativitate, nuanţă ori simţul ambivalenţei. Toleranța pe care scriitorul o susține necontenit i-a adus deseori neplăceri (dacă și interdicțiile pot fi acoperite cu acest cuvânt).
Problema trădării se pune la mai multe niveluri ale existenței: patriotism, prietenie, familie, iubire, principii de viață. Primele rânduri surprind tocmai transpunerea cuvântului „trădător” în lumea concretă a băiatului. Acuzația, scrisă pe zid, este stârnită de prietenia pe care o leagă cu un polițist englez (de fapt, contabil al poliției), sergentul Dunlop, cu scopul de a-i sustrage acestuia informații (intră în rolul de spion), sub pretextul că l-ar învăța ebraica modernă în schimbul englezei. Grăsuț, neîndemânatic, grijuliu, singuratic, uituc, protector, copilăros, pe deasupra admirator al culturii evreilor, „dușmanul” i se dezvăluie copilului cât se poate de uman, derutându-l în ura sa îndreptată către abstractul „celălalt”. Cei doi prieteni ai lui Profi îl acuză pe acesta de trădare. El se crede o panteră în subterane, ceilalți văd în el un cuțit în spinare.
Incertitudinile îl frămantă. Își trădase sau nu prietenii? Își trădase țara? Îl trădase pe sergent, spunâd ce discutase cu acesta? O trădase pe Yardena, tănăra de aproape 20 de ani pe care o privise pe ascuns? Întrebarea „ce înseamnă trădător?” îi aduce copilului, însuflețit nu doar de pasiunea pentru cuvinte ci și de nevoia de ordine interioară, răspunsuri care mai rău îl derutează, în special replica mamei: „Cine iubește nu trădează”. O propoziție ce va veni în contradicție cu alta, auzită mai târziu: „Să-l iubești pe dușman, asta înseamnă cu adevărat trădare”. Sau cu propria constatare: „Trădătorul profund, interior, este cel care ocupă o poziție centrală. În inima inimii”. O relație specială se naște între trădare și apartenență: „Neaparținând numănui și deci nefiind un trădător. Pentru că oricine aparține cuiva, trădează la un moment dat”.
Amos Oz construiește situații prin care ne demonstrează cu blândețe, ba chiar cu umor, fără cea mai mică urmă de vehemență, că viața înseamnă paradox și ironie. Și mai ales nuanțe. Pentru a revela această sferă a fețelor multiple care necesită oricând și oriunde luciditate, autorul deschide numeroase dileme morale privind dificultatea de a te situa uneori de o parte sau de alta a unei linii trasate arbitrar, curiozitatea sexuală, justificarea sentimentului de vină, raportul dintre relativitate și nevoia de certitudine, nevoia de a ierta („A nu ierta e ca o otravă”), felul în care ne raportăm la ideea de dominație, unghiul din care privim așa-zisa dreptate, fața nevăzută a câștigului, valabilitatea ilegalităților din interiorul ilegalității, trădarea ca blestem și binecuvântare. Etichetarea subiectivă, facila judecare a ceiluilalt prin șabloane este, de asemenea, adusă în discuție: „Arabii erau numiți «indivizi însetați de sânge». Lumea întreagă avea și ea câteva nume proprii, depinzând de starea de spirit generală sau de circumstanțe: civilizată, liberă, mare, ipocrită”.
Înaintând în această poveste, cititorului îi rămâne din când în când în colțul ochiului imaginea cuvintelor în interiorul cărora se străduiește copilul să pătrundă. Punerea cuvintelor la locul lor echivalează pentru acesta cu înțelegerea corectă a lumii, cu îmblânzirea ei. Clarificarea raportului dintre cuvinte și „realități” capătă chiar o funcție terapeutică. În timp ce tatăl prețuiește cuvintele clare, neinterpretabile, copilul este fermecat de cuvinte și expresii cu interpretări ce deschid tot soiul de sensuri ramificate: „Există multe feluri și trepte de «nu știu»: ca o fereastră, care poate fi nu doar închisă sau deschisă, ci și deschisă pe jumătate, sau numai dintr-o parte, sau doar puțin crăpată, sau poate fi închisă și apărată de oblon din afară și de o perdea groasă pe dinăuntru, sau eventual chiar bătută în cuie”. Viața, relațiile dintre oameni pot fi pricepute abia după ce firul cuvintelor este desfăcut și apoi strâns în asociații sugestive: „A început să mă roadă, să sape în mine, orbește, un soi de tentație-cârtiță (am găsit în dicționar cuvântul potrivit pentru o tentație de felul acesta, care se insinuează înăuntrul tău și te stoarce din interior: seducție. Un fel de conexiune între a seda și a duce)”. Nu mai puțin grăitoare este și însoțirea ideii de trădare cu îmbrăcămintea, cuvintele haină și trădare fiind asemănătore în ebraică: „cel care se îmbracă acoperă și ascunde anumite lucruri, la fel ca trădătorul”, gândește copilul. Lumea se dezvăluie și ca rezultat al jocului minții, al imaginației care multiplică și pune în mișcare realul, anulând convenționalul, prin transformarea simplelor vorbe în cuvinte trăite.
Dacă, inițial, copilul este convins că doar umbra nu are două fețe, certitudinea i se risipește ajungând, copil sau adult, să afirme: „poate că și umbra are o umbră”.
AMOS OZ, Pantera din subterană, Traducere din ebraică și note de Anat Shilon, Humanitas Fiction, 2013, 216 p.
