Traian T. Coşovei – la adio

Poezia, această ardere care pentru unii poeţi nu se stinge decât cu propriul sânge, cu propria carne, cu propriul suflet sfârşind prin a cere totul, a fost daimonul care l-a posedat pe acest autentic optzecist. În „Postmodernismul românesc”, pasager, Mircea Cărtărescu observa ceea ce eu aş numi un complex Peter Pan al generaţiei optzeciste. Nu ştiu cât de adevărat este, însă intuiţia cărtăresciană aducea cu sine mărturia cuiva care a trăit în miezul unei generaţii marcate de o mare nelinişte, de un freamăt interior, în afara angajamentelor ideologice, dar cu angajament deplin faţă de poezie. Aici aş decupa un singur vers din cunoscutul catren al poeziei lui Labiş: „Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă”, ceea ce asceşti poeţi au făcut-o pe deplin. быстрый онлайн займ на карту срочно

Mitul latent al generaţiei este această tinereţe fără bătrâneţe pe care o mare parte dintre poeţii ei par să o fi cultivat dincolo de orice vârstă, refuzând cu obstinaţie îmbătrânirea, şi păstrând ceva tineresc, rebel şi provocator, fie şi prin refuzul unei aşezări în rândul lumii, al poeţilor cu diplomă, pe care consacrarea o aduce cu sine. Acest refuz care are uneori nota sa de ridicol sublim se strecoară şi un fel de dramatism al unei căutări fără sfârşit şi fără împăcare. În „Marele Gatsby”, Scott Fitzgerald intuia într-unul dintre personajele sale, Tom Buchanan, această nelinişte legată de căutarea tensiunii sportive din jocurile de rugby, tensiune care nu avea să se mai întoarcă niciodată. Mutatis mutandis, mi s-a părut că nimeni decât Train T. Coşovei nu întruchipează mai bine această nelinişte, această nostalgie. Am văzut această dorinţă de a retrăi tensiunea inegalabilă din preajma debutului acestor poeţi optzecişti, din cadrul Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu într-o emulaţie pe care contextul constrângerilor ideologice şi atacurilor imunde de la revista Săptămâna, atacuri orchestrate de cei doi trişti şi penibili menestreli ceauşişti, Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor, o făcea încă şi mai puternică. Aer cu diamante (Litera, 1982), o inestimabilă antologie preciza formula acestei frăţii de cruce între patru poeţi intratabili, Traian T Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Ion Stratan. Cu cartea în mână am rămas cu privirea fixată pe fotografia de pe coperta a 4-a. Cei patru stau călare pe o locomotivă cu abur, un monstru de fier, negru catran, dormind liniştit, fără un pufăit, cu amintirea arderilor de odinioară şi a şuierului intens. Un monstru tras definitiv pe o linie moartă, devenit scena celor patru muşchetari ridicaţi în scările ei de cal apocaliptic. Fotografia această reflectă pentru mine etosul optzecist, cei patru apar ca membrii unei formaţii de rock, cu pletele lor nepermis de lungi, pe vremea când Partidul te dorea tuns, cu bărbi şi mustăţi stufoase, haiduceşti, (Florin Iaru barbă, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu doar mustăţi, dar ce mustăţi!), sau cu mustăţile fine, de culoarea spicului, à la mousquetaire (Traian T.Coşovei) sau, cu blugii lor occidentali, deşi şi pantalonii de stofă purtaţi de poet sunt parcă altfel. Traian T. Coşovei poartă nişte pantofi cu toc, care-i conferă aerul de vedetă rock combinată cu un enfant terrible, aliaj de juvenil Don Juan de Bucureşti şi golan fermecător. Pletele şi mustăţile asigură o coeziune de grup care este transferată posturii jemanfişiste şi aerului spadasin, căci ceva de obrăznicie inteligentă te fixează provocator din acest portret de grup cu locomotiva care ţine locul doamnei, aşa cum în aerul cu diamante mai străluceşte şi un fel de visătorie fără leac ce pare să fi caracterizat întreaga generaţie.

Primele volume ale lui Traian T Coşovei m-au fascinat de la prima lectură, „Ninsoarea electrică” (Cartea Românească, 1978) şi „1,2,3 sau” (Albatros, 1980) rămân preferatele mele. În special volumului „1,2,3 sau” nu-i găsesc nimic asemănător ca formulă poetică. Nu am ieşit de sub această vrajă nici acum şi este suficient să încep să-i recitesc poemele ca să simt cum un fel de otravă dulce mi se infuzează lent în vene şi cum intru în jocul pe care mi-l dictează inconştient această poezie, bântuit de fantasme care nu sunt ale mele. Acest efect hipnotic al liricii lui Coşovei, dimensiunea ei spectrală de dagherotip cu fantome, e marele secret al acestei poezii care îţi ninge direct în sânge cu fulgi mari care se transformă în lacrimi la atingere cu pielea fierbinte. Lacrimi care rămân mereu reci pentru că nu există nimic din sentimentalismul ieftin al poeziei care plânge pe linia inaugurată de Conachi la noi.
În nr. 851 din 2009, în „Formula As”, apărea cu titlul „Confesiunile unui poet – Traian T. Coşovei” un interviu cu acesta, pe care-l găsesc inegalabil. Dacă ar trebui să fac o introducere în ceea ce înseamnă poezia ca artă de a trăi, aş apela la formulările lui Traian T. Coşovei din acest interviu tulburător. Dispariţia poetului conferă răspunsurilor sale o semnificaţie testamentară. Din ele răzbate pe lângă o sinceritate pe care aş numi-o liminală, şi confesiunea unui mare poet care şi-a trăit viaţa pe măsura propriei sale vocaţii şi sensibilităţi, imperfect şi intens, cu toate celulele firii. Nu cred că există o mai bună încheiere a modestului meu omagiu adus unui poet care continuă să mă fascineze, decât propriile sale cuvinte mult mai inspirate. Am decupat din interviul său din „Formula As” doar două subtile şi sensibile mărturii despre poezie ale cuiva pentru care poezia a fost totul:

– Se spune ca artiştii nu iubesc ca oamenii de rând. Au ei nevoi mai speciale?