Se juca Vodevil cu travestiuri. Klavdia Matveevna Dolskaia-Kauciukova, o artistă tînără şi simpatică, sincer devotată artei sacre, năvăli într-un suflet în cabina ei şi începu să arunce de pe ea costumul de ţigancă, doar ca să îmbrace, cît ai clipi din ochi, o uniformă de husar. Pentru ca uniforma să-i cadă cît mai bine şi să nu facă nici o cută de prisos, talentata artistă hotărî să scoată totul de pe ea şi s-o îmbrace peste costumul Evei. Dar cînd tocmai se dezbrăca şi, zgribulită de frig, începea să-şi tragă pantalonii de husar, îi ajunse la ureche un oftat. Holbă ochii şi îşi încordă auzul. Cineva oftă din nou şi spuse în şoaptă:
— Păcatele mele!… O-of!…
Nedumerită, artista se uită de jur împrejur şi, neobservînd nimic suspect, hotărî să arunce, într-o doară, o privire sub singura mobilă din cabină: divanul. Şi ce să vezi: sub divan, zări o siluetă deşirată.
— Cine-i acolo? ţipă ea, făcînd îngrozită o săritură şi acoperindu-se cu tunica.
— Eu sînt… eu!…, şopti un glas tremurat. Nu te speria, eu sînt… Ssst!
Artistei nu-i fu greu să-l recunoască, după glasul fonfăit şi dogit ca de tigaie, pe impresarul Indiukov.
— Dumneata? se indignă ea, roşind ca un bujor… Cum… cum de ai îndrăznit, bătrîn neruşinat? Asta înseamnă că ai stat aici tot timpul? Frumos, n-am ce zice!
— Fetiţo… draga mea! şuieră Indiukov scoţîndu-şi capul chel de sub divan. Nu te supăra, scumpa mea! Ceartă-mă, omoară-mă, striveşte-mă ca pe un şarpe, dar nu fă gălăgie! N-am văzut, nu văd şi nici nu vreau să văd nimic. Aşa că nu te mai osteni degeaba să-ţi acoperi goliciunea. Porumbiţa mea, frumuseţea mea fără seamăn! Dă ascultare unui moşneag cu un picior în groapă! M-am strecurat aici în patru labe ca să mă salvez. Sînt un om pierdut! Uite: mi s-a făcut părul măciucă! Prîndin, bărbatul Glaşenkăi mele, a venit la Moscova. Acum umblă prin tot teatrul şi vrea să mă ucidă. E îngrozitor! Gîndeşte-te că, în afară de Glaşenka, îi mai sînt dator acestui duşman cinci mii de ruble!
— Şi ce-mi pasă mie? Ieşi imediat de-aici, neruşinatule, că de nu… nu ştiu ce-ţi fac!
— Ssst! Sufleţelule, ssst! Te rog, uite, mă tîrăsc în genunchi în faţa dumitale! Unde vrei să mă ascund de el, dacă nu la dumneata? Gîndeşte-te că oriunde m-aş ascunde, mă găseşte; numai aici nu va îndrăzni să intre! Te rog din suflet! Te implor! L-am zărit acum vreo două ore! Stăteam în culise în timpul actului întîi şi, cînd mă uit, îl văd dînd buzna pe scenă.
— Asta înseamnă că te aflai aici, sub divan, şi în timpul dramei? se încruntă artista. Şi… că ai văzut totul!
Impresarul începu să plîngă:
— Tremur! Mă ia cu frig! Dîrdîi! O să mă ucidă, blestematul! A mai tras o dată în mine, la Nijni… S-a scris şi în ziare!
— Bine… dar, la urma urmei, asta-i nemaipomenit! Pleacă odată, nu-nţelegi? Trebuie să mă îmbrac şi să ies pe scenă! Ieşi de-aici, că de nu… încep să ţip, să plîng… arunc cu lampa în dumneata.
— Ssst! Speranţa mea… colacul meu de salvare. Îţi măresc leafa cu cincizeci de ruble, numai nu mă alunga! Cincizeci!
Artista se acoperi cu un maldăr de rochii şi alergă spre uşă ca să strige. Indiukov se tîrî în genunchi după ea şi o apucă de picior, deasupra gleznei.
— Şaptezeci şi cinci de ruble, numai nu mă alunga, şuieră el, înăbuşindu-se. Mai adaug şi jumătate din încasările de astă-seară!
— Minţi!
— Să mă bată Dumnezeu! Să n-am parte de fericire… Jumătate din încasări şi şaptezeci şi cinci de ruble mărire de salariu!
Dolskaia-Kauciukova şovăi o clipă şi se îndepărtă de uşă.
— Sînt sigură că minţi…, spuse ea cu glas plîngăreţ.
— Să mă înghită pămîntul! Să n-am parte de Împărăţia Cerurilor! Da’ ce, mă crezi un ticălos?
— Bine, dar să nu uiţi…, se învoi artista. Hai, bagă-te la loc sub divan.
Indiukov oftă din greu şi se băgă gîfîind sub divan, iar Dolskaia-Kauciukova începu să se îmbrace repede. Îi era ruşine, încerca chiar un sentiment de nelinişte ştiind că în cabina ei stătea lungit sub divan un străin, dar gîndul că nu se învoise decît în interesul artei sacre o învioră într-atîta, încît, ceva mai tîrziu, dezbrăcîndu-şi uniforma de husar, nu numai că nu mai ocărî, dar i se făcu chiar milă de impresar:
— Ai să te murdăreşti acolo, dragă Kuzma Alekseici! Cîte nu pun eu sub divan!
Vodevilul se isprăvi. Artista fu chemată de unsprezece ori la rampă şi i se oferi un buchet de flori cu o panglică pe care era scris: „Rămîi cu noi“. Retrăgîndu-se după ovaţii spre cabina ei, îl întîlni în culise pe Indiukov. Deşi prăfuit, boţit şi ciufulit, impresarul era radios şi-şi freca mîinile de bucurie.
— Ha-ha… Închipuie-ţi, draga mea! începu el, apropiindu-se de artistă. Să mori de rîs, nu alta! Închipuie-ţi că nu era Prîndin! Ha-ha… Dracu’ să-l ia de bărbos! Barba lui lungă şi roşcată mi-a jucat toată festa! Prîndin are şi el o barbă la fel… Am greşit, mormoloc bătrîn ce sînt! Ha-ha… Te-am supărat degeaba, frumuseţea mea…
— Vezi numai să nu uiţi ce mi-ai făgăduit, îi spuse Dolskaia-Kauciukova.
— Sigur, sigur, scumpa mea, nu uit, numai că… omul cu barbă nu era Prîndin. Noi, draga mea, ne-am învoit pentru Prîndin, aşa că, de ce să-mi ţin făgăduiala, de vreme ce nu era el? Dacă ar fi fost Prîndin, ei, atunci, fireşte, era altă socoteală, dar m-am înşelat, după cum vezi şi dumneata… L-am luat drept Prîndin pe cine ştie ce caraghios!
— Eşti josnic! se indignă artista. Josnic şi mîrşav!
— Dacă ar fi fost Prîndin, aveai, fireşte, tot dreptul să-mi ceri să-mi îndeplinesc făgăduiala, dar aşa… Dracu’ ştie cine era! O fi fost vreun cizmar sau, iartă-mă, vreun croitor. Şi atunci, tot eu să plătesc pentru el? Sînt un om cinstit, maică… Înţelege…
Şi se îndepărtă, gesticulînd şi spunînd:
— Să fi fost Prîndin, atunci sigur, aş fi fost dator, dar aşa, pentru un necunoscut… pentru cine ştie ce roşcovan care nici măcar nu era Prîndin…
1885
Fragmente din „Logodnica. Nuvele si povestiri”
Traduceri de Alexandra Barcacila, Anda Boldur, Otilia Cazimir, Alice Gabrielescu, Nicolae Guma, Tia Mures, Tatiana Panaitescu, Natalia Radovici, Mihail Sevastos, Xenia Stroe, Stefana Velisar-Teodoreanu
Ingrijire de editie, studiu introductiv, tabel cronologic si note de Sorina Balanescu, editura Polirom, 2009
